Calea, Adevărul şi Viaţa / Învierea lui Hristos – adevăr fundamental

Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai aşteptată sărbătoare a creştinilor. Şi pe bună dreptate, fiindcă ea ne introduce în atmosfera celui mai important eveniment din istorie, în care s-a implicat în mod direct Însuşi Creatorul a toate. Evenimentul este cu atât mai important cu cât însăşi sintagma „Învierea Dom­nului” care constituie mărturisirea unui adevăr fundamental „pentru noi şi pentru mântuirea noastră” (Simbolul credinţei), a fost încă de la început contestată de unii şi e contestată până în zilele noastre.
Este suficient să amintim ca şi argumente cele unsprezece arătări (apariţii) ale Domnului Iisus Hristos cu trupul înviat – mai ales pe cea către Toma, cel mai sceptic dintre ucenici (Ioan 20, 19-31), mituirea soldaţilor romani străjeri ai mormântului Domnului de către autorităţile politico-religioase ale Ierusali­mului, după Înviere, spre a nu o recunoaşte şi măr­turisi (Matei 28, 11-15), apoi predicarea cu vigoare şi chiar cu preţul vieţii a Învierii şi a învăţăturii creştine de către Apostoli etc.
Pentru noi, însă, creştinii practicanţi, argu­mentele Învierii pălesc în impor­tanţă în faţa consecinţelor, a adevărurilor fundamentale pe care ni le descoperă Învierea Domnului şi care se dovedesc a fi adevărate daruri pentru credincioşii creştini.
Astfel, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este, în primul rând, cea mai importantă dovadă a dumnezeirii Sale. Dacă până atunci, El era considerat de cei mai mulţi din Israel doar un mare profet, fiul lui David, iar de către unii, dimpotrivă, chiar un înşelător, acum este clar pentru toţi că El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, dar şi om adevărat în acelaşi timp. Este o dovadă în plus, chiar şi pentru ucenici – dacă nu cea decisivă – că Cel mărturisit mai înainte de ei a fi Fiul lui Dumnezeu, iar apoi, de frica persecuţiilor din timpul Patimilor Sale, renegat, lepădat din minţi şi inimi, este cu adevărat Dumnezeu, Stăpânul vieţii şi al morţii. Numai această dovadă devenită convingere, îi transformă pe aceşti oameni din slabi, temători, indecişi şi neîncrezători, — în Apostoli plini de curaj, convinşi de datoria de a propovădui în toată lumea Învierea şi învăţătura Domnului, chiar cu preţul vieţii: „Căci dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră şi zadarnică este credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14).
Învierea lui Hristos nu este o simplă re­ve­nire la viaţa pământească, ci începutul altei vieţi: viaţa veşnică, în care trupul omenesc nu mai este supus stricăciunii. De aceea, Biserica Ortodoxă cântă în Ziua Învierii: „Prăznuim astăzi omorârea morţii şi începutul unei alte vieţi, veşnice”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Mântuitorul a refăcut chipul divin din om, lepădând în mormânt, în dimineaţa Învierii, trăsătura pătimitoare. Din momentul morţii şi al Învierii Domnului, istoria intră în perioada eshatologică, iar Împărăţia, aflată deocamdată în transcendent, tinde să înglobeze treptat toată creaţia. În Hristos cel înviat începe transfigurarea lumii, dar această transfigurare nu se descoperă decât prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinţeniei.
Trebuie să reţinem că Învierea nu-L îndepărtează pe Hristos de oameni. El continuă, chiar şezând de-a dreapta Tatălui, lucrarea de prefacere a lumii.