Calea, Adevărul şi Viaţa / Întrebare sau ispitire?

După îndelungi meditaţii şi experienţe personale în căutarea unei căi drepte spre mântuire, cei bătrâni ziceau: „cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”.

Cel care doreşte sincer să afle o cale, şi nu o află prin el însuşi, întreabă. Sau, chiar dacă o află prin el însuşi, ca să fie încredinţat că nu s-a înşelat şi atunci întreabă, pentru că din încredinţarea şi prin judecata altuia, se întăreşte convingerea. Două minţi sunt mai mult decât una. De aceea, Părinţii duhovniceşti au trimis întotdeauna pe credincioşi, fie monahi, fie laici, la duhovnic.

Întrebarea este bună, însă nu atunci când este ispitire, precum era a fariseilor, sau când este pusă doar aşa, ca să fie pusă, sau uneori chiar tendenţioasă, nu cu gând adevărat de a afla şi de a folosi cuvântul pentru orientarea în viaţă.

Un nevoitor duhovnicesc, Avva Felix, s-a trezit odată fără răspunsuri la întrebările care i se puneau. Era ca şi cum era golit de har. Şi de fapt chiar aşa şi era. Însă nu din pricina păcatelor sale sau a vreunei alte cauze care ar fi fost în el, ci se pare că i s-a descoperit de sus cauza acestei goliri, deoarece a spus: „Odinioară, când fraţii întrebau pe cei bătrâni şi făceau ceea ce li se spunea, Dumnezeu le descoperea bătrânilor ce să le spună. Astăzi însă, pentru că tinerii întreabă fără să facă ceea ce li se spune, Dumnezeu a retras bătrânilor harul cuvântului şi ei nu mai au sfaturi de dat, de vreme ce nu mai există împlinitori ai sfaturilor”.

Cât de actuale sunt aceste cuvinte! Oare mai pot să fie bieţii bătrâni „glasuri care strigă în pustie”, grăitori către surzi? Sau către ispititori? Sau către unii care îşi caută doar hrană pentru un intelect sec? Aşadar, când ne vor lipsi bătrânii, să ştim că din pricina noastră le-a retras Dumnezeu cuvântul. Ei rămân să se mântuiască şi să se desăvârşească singuri cu Dumnezeu.

Pe un alt mare trăitor în Dumnezeu, Sfântul Antonie cel Mare, l-au încercat câteva gânduri despre nedreptatea lui Dumnezeu, despre faptul că mintea noastră nu le înţelege pe toate cele ce se petrec cu noi şi cu alţii, fiind doritor să le înţeleagă. Dumnezeu l-a mustrat cu blândeţe, dar nu cu îngăduinţă, atunci când a fost întrebat de către Avva Antonie: „Doamne, cum unii, trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci?”

Întrebări capitale! Cine nu şi le-a pus? Cine nu şi le pune? Iată, şi le-au pus şi sfinţii. Pe Dostoievski, marele scriitor din veacul al XIX –lea, l-au chinuit o viaţă întreagă astfel de întrebări.

Răspunsul Sfântului Antonie i-a venit chiar de la Dumnezeu şi este sigur că s-a mulţumit cu el. Dacă am fi vrednici să vorbească Dumnezeu cu noi, poate că ne-ar da şi nouă acelaşi răspuns. Totuşi, dat Sfântului Antonie, a rămas a rămas valabil şi pentru noi întotdeauna. Iată răspunsul: „I-a venit lui glas ( din cer), zicând: Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti!”

Foarte clar. Mai avem întrebări? De ce să nu o recunoaştem: noi mai avem. Cu noi n-a vorbit Dumnezeu, iar credinţa noastră vrea mereu probe şi explicaţii. Sfântul Antonie n-a mai avut întrebări. Episodul s-a încheiat cu ultimul cuvânt lăsat lui Dumnezeu.

De aceea a ajuns Antonie, Sfântul Antonie cel Mare.