Calea, Adevărul şi Viaţa. Îndreptățirea de sine

Omul din zilele noastre nu poate depăși ispita evaluării prin comparație. Însă, el nu se compară cu cei care sunt deasupra lui, ci cu cei care sunt mai slabi decât el. Iar această com­parație îl duce la îndreptățirea de sine, la iubirea de sine și uitarea lui Dumnezeu. Ajunge să creadă că tot ceea ce face se datorează numai lui. Uneori auzim, pe câte un om, că până și realizările altuia sunt tot lucrarea sa, întrucât el i-ar fi spus să facă un lucru sau altul.
Cel mai bine ar fi să nu ne comparăm cu nimeni. Ar fi de preferat să facem fapte bune fără a cugeta lucruri înalte des­pre noi. Dar pentru că omul nu poate scăpa de comparație, cel mai bun îndemn este să se compare cu Dumnezeu, pentru a îndepărta orice dorință de îndreptățire de sine. Când te compari cu Dumnezeu nu mai ai în tine nicio pornire de a supralicita calitățile tale. Îți dai seama că ești un nimic. Iar această conștiință te ajută să te raportezi sănătos și față de semeni.
Pe de altă parte, trebuie știut că omul a fost înzestrat cu anumite daruri de Dumnezeu. Astfel că realizările sale nu țin doar de propriile puteri, ci și de darurile pe care le-a primit de la El. De aceea este important ca omul să păstreze neîncetat conștiința că le-a primit de la Cineva. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul ne îndemna „să ne păzim de părerea de sine în timpul schimbărilor bune”.

Nu este bine să ne atribuim calități care sunt daruri de la Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel îl întreabă pe cel mândru: „Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te fălești, ca și cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7). În vreme ce omul smerit, spunea Sfântul Ioan Casian, se păzește de duhul mândriei, spunându-și la dobândirea fiecărei fapte bune: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, care este cu mine” (1 Cor. 15, 10), „Fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5) sau „Dacă Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii” (Psalmul 26, 1).
Compararea cu Dumnezeu ne ajută ca atunci când facem fapte vrednice de laudă, să le tăinuim și să le socotim ca fiind nimic. Nu mai căutăm să măsurăm ca să vedem până unde am reușit să ajungem prin vreo faptă a noastră. Nu ne mai uităm la ea cât este de importantă sau cât este de mare. Nu o mai luăm în seamă. Iar acest lucru ne ajută să nu ne considerăm mai presus de ceilalți semeni și să-i dispre­țuim sau să punem pe seama propriilor puteri realizările. Dimpotrivă, cu cât facem mai mult bine cu atât trebuie să ne smerim mai tare, pentru că trebuie să trăim cu conștiința că Dumnezeu ne-a adus la existență pentru a-I fi colaboratori în lucrarea binelui.

De aceea, este bine să reținem că nu este de ajuns să ne cunoaștem așa cum suntem, nici mai buni, nici mai răi, ci trebuie să ne străduim să fim cum ne vrea Dumnezeu - cât mai buni.