Calea, adevărul și viața. Indiferența – un mare păcat al zilelor noastre

Duminica lui Zaheu ne anunță că se apropie începutul unei perioade deosebit de importante pentru sufletele noastre, perioa­dă care, în cea mai mare parte, este dedicată Postului Mare şi care poartă numele de Triod. În acest interval, de 10 săptămâni, suntem mereu îndemnați a urma trei lucruri: rugăciunea, postul şi pocăința. Toate trei sunt mijloace pe care Dumnezeu ni le-a dat ca să ne putem îndrepta şi să ne arătăm înaintea feței Sale ca fii iubitori şi ascultători.

Ne rugăm, postim şi ne pocăim pentru că știm că suntem pă­cătoși şi slabi. Cu voie sau fără voie, cu știință sau fără știință, toți greșim în fața lui Dumnezeu, toți călcăm poruncile Sale. Ne abatem de la calea cea dreaptă. În loc să fim buni, prea adesea suntem răi. În loc să fim milostivi, suntem mai degrabă egoiști. În loc să ne îndreptăm spre cel în nevoi, în sărăcie, în boală, să-l mângâiem cu ce putem, de cele mai multe ori trecem pe alăturea, ca şi cum nu l-am vedea. Fiindcă nu îi facem rău, suntem aproape gata să credem că i-am făcut bine! Sau, în orice caz, nu simțim nicio părere de rău că nu i-am făcut binele pe care-l aștepta de la noi!
Este în afară de orice îndoială că păcatele mari ni le recu­noaș­tem, dacă suntem creștini cu frică de Dumnezeu. Le recu­noaștem dacă le-am făcut sau ne ferim de ele înainte de a le face. Nu dăm, însă, toată atenția păcatului indiferenței. Şi tot așa, nu dăm toată atenția răspunderii pe care o avem în fața lui Dumnezeu pentru ceea ce nu am făcut.
Creștinul care nu face păcate, care se luptă cu ele şi le învinge, este un creștin bun. Numai că mai este o treaptă necesară pentru a se împlini creștinul cel bun: să facă binele, să înmul­țească binele în lume, să șteargă o lacrimă, să potolească foamea celui flămând şi altele asemenea. Creștinul care se crede bun pentru că nu face rău, este rău pentru că nu face binele. Însuși Mântuitorul Hristos a spus: „Faceți oamenilor tot ceea ce vreți să vă facă ei vouă” (Matei 7, 12).
Tot Mântuitorul, când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă, a întrebat la rândul Său: Ce este scris în Lege?; şi când I s-a răspuns că cea mai mare poruncă este „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”(Luca 10, 26-28), a fost de acord că răspunsul a fost exact.
Putem observa că „cea mai mare poruncă” nu este vreuna din cele cu „să nu faci” (să nu furi, să nu ucizi, etc.), deci din cele negative, ci una pozitivă, care poruncește ce să facem. Aceasta nu înseamnă că cele care interzic păcatele nu sunt importante şi că nu trebuie ascultate. Înseamnă doar că a nu face anumite lucruri nu este de ajuns, dacă nu se completează cu a face, cu a iubi.
Căci din a iubi izvorăște a face, şi izvorăște firesc. Cel ce iu­bește nu poate trece pe alăturea indiferent.