Calea, Adevărul şi Viaţa / Iertarea aproapelui – o poruncă greu de împlinit

Cel mai des ne spunem mecanic rugăciunile, fără atenție la conținutul lor. Dintre toate rugăciunile, cu toții rostim rugăciunea „Tatăl nostru”, zicând: „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” (Matei 6, 12).
Dacă medităm asupra acestor cuvinte pe care le rostim, am ajunge la concluzia că mai bine am scoate acest pasaj din Rugăciunea Domnească, deoarece atunci când glăsuiești „și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”,  de fapt, îi ceri lui Dumnezeu să te ierte numai când și tu poți ierta. Iar dacă tu nu poți ierta îți ceri singur osânda.
Cât de cutremurătoare este această realitate! Nu primim iertare dacă ne dovedim incapabili s-o dăm. În măsura în care ne place să avem vrăjmași, îi cerem lui Dumnezeu să ni se arate dușman. Sunt cuvinte grele, dar veridice căci Mântui­torul Hristos nu glumea, nici nu arunca vorbe în vânt. De am reflecta în fiecare zi la posibilitatea ca Dumnezeu să ne de­vină adversar, prin propria noastră rugă, cred că am ezita să mai rostim Rugă­ciunea Domnească, iar dacă am face-o, am sări cu siguranță cererea a cincea.

Ce simplu ar fi să spui: „Iartă-mă!”, însă câți nu mărturisesc preotului duhovnic: „Părinte, nu am dușmani. I-am iertat”, dar în realitate continuă războiul cu semenii deveniți inamici, alimentând răutatea, invidia, răzbunarea. Omeneşte vorbind, ne vin multe necazuri, supărări, jigniri din partea apropiaților. În deplină sinceritate cu noi înşine, fiecare trebuie s-o recunoaştem răspicat: „suntem oameni, iar nimic ce este omenesc nu ne este străin”, căci și noi, la rândul nostru, poate am clevetit, am osândit sau am urât. Cu toate acestea, la Taina Pocăinței, unii mărturisesc, cu o mare inconștiență, faptul că nu dușmănesc pe nimeni.
Tăgăduind adevărul la spovedanie, apa­renţa se vădește favorabilă celui ce a în­cer­cat să-L înșele pe Tatăl Ceresc: du­hov­nicul îi dă dezlegare pentru împăr­tășanie. Cu orgoliu, va păși țanțoș către dumnezeiescul potir, iar slujitorul altarului îi va da cereasca hrană, Sfântul Trup şi Sfântul Sânge al Domnului. Cunoscu­ții îl vor aprecia: „Uite un bun creștin!
S-a spovedit, s-a împărtășit!” Amară în­șe­lare! Hristos nu se lasă  păcălit. De aceea a rostit: „de nu veți ierta din inimă fratelui, nu veți fi iertați” (Matei 18, 35).

Ce presupune iertarea din inimă? Părinții duhovnicești ne învață că ea nu trebuie să fie o simplă declarație, formală ori conjuncturală. „Iartă-mă și Dumnezeu să te ierte!” implică o participare totală a fiin­ței omenești în a șterge răul sau supă­rarea din toată ființa. Iertarea adevărată trebuie să coboare în suflet iubirea și pu­terea de a ne ruga pentru cei ce ne-au săvârșit sau ne-au dorit răul. Ca să putem uita definitiv faptele sau vorbele ce
ne-au lezat, trebuie să ne asumăm o luptă lăuntrică, o renunțare la pofta de răzbu­nare, o rezistență la ispita de a riposta la răutate cu răutate. Ce-i drept, nu-ţi vine ușor să-i ierți pe cei care, poate, ți-au distrus viața. Dar, dacă Hristos a cerut aceasta, cu siguranță că se poate împlini, căci El nu a împovărat ființa umană cu imperative utopice. Iar dacă, la început, nu reușim să îndeplinim porunca, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute. La ceea ce noi nu izbutim, să-L chemăm pe El să pună umărul, ca să trecem peste piatra de poticneală. Numai așa vom simţi cum sufletul nostru înviază din legăturile păcatelor, ale egoismului şi mândriei, căci, iertarea sinceră a greşelilor altora întrezărește o șlefuire a sufletului nostru după iubirea milostivă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Să-I cerem Lui să ne dăruiască puterea sau virtutea de a ierta pe alţii aşa cum Dumnezeu ne iartă pe noi.