Calea, Adevărul şi Viaţa / Hristos - sfârşitul oricărei religii

Unul dintre prietenii lui Alan Watts – fost preot anglican – i-a dat un răspuns bun sincretismului său, spunându-i: „Există mai multe religii, dar o singură Evanghelie”.

Aceste cuvinte ne întăresc certitudinea că creştinismul este, într-un sens profund, sfârşitul oricărei religii. În convorbirea cu femeia samarineancă la fântâna lui Iacob, Iisus Hristos a arătat limpede acest lucru. „Doamne”, i-a spus femeia, „văd că Tu eşti prooroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie a se închina”. Iar Hristos i-a zis: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui… Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, căci şi Tatăl astfel de închinători doreşte”(Ioan 4,19-21,23).

Ea i-a pus o întrebare despre cult, însă în răspunsul Său Hristos a modificat întreaga perspectivă. De fapt, nicăieri în Noul Testament, creştinismul nu este prezentat ca un cult sau ca o religie. Religia este necesară acolo unde există un zid despărţitor între Dumnezeu şi om. Însă Hristos, care este atât Dumnezeu, cât şi Om, a dărâmat zidul dintre Dumnezeu şi om. El a inaugurat o nouă viaţă, nu o nouă religie.

Analizând viaţa creştină, trăită în primele veacuri ale Bisericii primare, putem foarte clar să observăm că ei n-au fost preocupaţi de o geografie sacră, n-au avut temple şi nici un cult care să poată fi recunoscut ca atare de neamurile obişnuite cu solemnităţile cultelor de mistere.. Nu a existat nici un interes religios specific pentru locurile în care a trăit Hristos. N-au existat pelerinaje. Pentru creştini nu era nevoie de temple zidite din piatră. Trupul lui Hristos, Biserica însăşi, poporul cel nou adunat în El, erau singurul templu adevărat. „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”(Ioan 2,19).

Realitatea istorică a lui Hristos era desigur temeiul de netăgăduit al credinţei primilor creştini; totuşi, ei nu şi-L aminteau pe El, ştiau că El este cu ei. Iar în El se afla sfârşitul „religiei”, pentru că El însuşi era Răspunsul la toate religiile, la foamea omului de Dumnezeu, pentru că în El, viaţa pe care omul o pierduse – şi care nu mai putea fi decât simbolizată, semnificată, cerută prin religie – i-a fost înapoiată omului.

Înainte ca Hristos să fi venit, Dumnezeu îi făgăduise omului că Îl va trimite. El a făcut aceasta în chip major grăind prin proorocii lui Israel, dar şi în alte multe chipuri prin care El a comunicat cu omul. Lumina pe care a trimis-o Dumnezeu a fost Fiul Său, Mântuitorul Hristos, Lumina nestinsă care mereu a luminat întunericul vieţii şi care se poate vedea în toată strălucirea ei.