Calea, Adevărul și Viața / Hristos - sfârşitul oricărei religii

În contextul zilelor care ne sunt date să le trăim este ușor să realizăm cât de importantă este pacea întru și între oameni. Lumea aceasta în care trăim este măcinată de lupte, de violenţă – în familie şi în afara ei – , de suferinţă, de durere, de tristeţe… Dar oare avem unde să găsim stabilitate indiferent ce se întâmplă în lume sau în viaţa noastră? Putem privi spre viitor cu speranţă, oricare ar fi împrejurările din viaţa noastră şi din lume?
Cu siguranță că toți doresc să aibă pace, dar nu toți știu să o dobândească, pentru că ea se dobândește întâi în interiorul omului. Si­tuația se poate simplifica, dacă putem conștientiza faptul că Dumnezeu există, că Dumnezeu ne iubește, și dacă credem cu tărie în El, de nimic nu ne poate fi frică, afară de păcat, deoarece din pricina păca­tului se pierde harul lui Dumnezeu, iar vrăjmașul poate să vânture sufletul aproape unde dorește.

În ziua de azi, din pricina răcelii noastre față de credința noastră străbună în Domnul nostru Iisus Hristos, a lipsei noastre de atenție față de lucrările proniei Sale dumnezeiești în noi și față de părtășia omului cu Dumnezeu, am ajuns atât de departe, încât se poate spune că aproape am părăsit adevărata viață creștină.  Mărturiile Sfintei Scripturi ni se par acum de neînțeles. Această neputință de a înțelege se datorează faptului că ne-am îndepărtat de simplitatea cunoașterii creștine originale. Sub pretextul educației, am ajuns la o asemenea ignoranță, încât lucrurile pe care strămoșii noștri le-au înțeles așa de ușor, nouă ni se par aproape de neconceput. Am devenit atât de neatenți la lucrarea mântuirii noastre, încât interpretăm greșit și multe alte cuvinte din Sfânta Scriptură,  și asta pentru că nu căutăm harul lui Dumne­zeu, și pentru că, în mândria minților noastre, nu îi îngăduim să se sălășluiască în su­fletele noastre. De aceea, nu avem adevărata luminare de la Dumnezeu, pe care El o tri­mite în inimile oamenilor care flămânzesc și însetează profund după dreptatea sau sfin­țenia Sa.
Dacă am participa regulat la slujba Sfintei Liturghii, unde cuvântul „pace” este rostit de aproape 30 de ori, încetul cu încetul am începe să înțelegem ce înseamnă să stai în preajma lui Hristos și cât ne lipsește Hristos și pacea Lui atunci când nu suntem în biserică.

Cu orice preț, noi trebuie să încercăm a păs­tra pacea sufletului și să nu ne tulburăm, nici chiar la jignirile venite de la alții. Nimic nu este mai prețios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinții Părinţi aveau mereu un duh de pace și, fiind binecuvântați cu harul lui Dumnezeu, trăiau mult. „Dobândește pacea și mii de oameni din jurul tău se vor mântui”, spunea cu atâta dreptate Sfântul Serafim de Sarov. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minții, el poate de la sine să le ofere celorlalți lumina necesară luminării rațiunii.
Această pace, ca pe o comoară neprețuită, Domnul nostru Iisus Hristos a lăsat-o drept moștenire ucenicilor Săi, înainte de moarte. (In. 14,27)