Calea, Adevărul şi Viaţa / Hristos - sfârşitul oricărei religii

În vremea când Mântuitorul Hristos s-a întrupat pe pământ, a avut a se confrunta cu trei mari realităţi. Întâi, cu religia iudaică, foarte puternică, având tradiţii vechi, cu prescripţii religioase foarte precise şi foarte aspre, ajungându-se până la împietrirea în formalisme rigide, până la pierderea sensului, dar cu menţinerea cu stricteţe a formelor pentru ele însele.

În al doilea rând, a avut a se confrunta cu lumea romană, cu puterea romană, pentru că locul unde s-a născut Hristos era provincie romană.

În al treilea rând, a avut a se confrunta cu filosofia grecească, filosofie care, pe lângă Scriptura evreilor, pe lângă religiile popoarelor stăpânite de romani şi religia romanilor înşişi, era chintesenţa înţelepciunii vremii aceleia.

Toate cele trei forţe vor constitui o coaliţie exterioară, hotărâtă să reziste învăţăturii Mântuitorului Hristos, învăţătură care a biruit prin opera de mântuire realizată de Fiul lui Dumnezeu, ce a culminat cu Învierea Sa din morţi.

Victoria creştinismului se datorează faptului Învierii şi a dumnezeirii învăţăturii lui Hristos. Învierea a motivat convertirea la creştinism, la învăţătura Mântuitorului. Învierea i-a făcut să fie pe viaţă şi pe moarte martorii Lui, mergând în toată lumea pentru a da mărturie despre aceasta. Şi nu numai atât. În numele Celui înviat au făcut minuni, însoţindu-şi propovăduirea de fapte minunate, care o făceau controlabilă pe loc de către ascultători.

Prin urmare, în primul rând învăţătura Mântuitorului, forţa sa intrinsecă şi, în al doilea rând, curajul mărturisitorilor au impus noua religie, curaj care de multe ori a mers până la jertfa de sine. Încă din vremea Apostolilor a început o perioadă grea pentru cei convertiţi la religia creştină, perioadă care a durat trei sute de ani, până în anul 313, când împăratul Constantin cel Mare a dat Edictul de la Milan, prin care s-a dat libertate creştinismului. Au fost trei sute de ani de persecuţii aspre. Era de ajuns ca cineva să spună: „sunt creştin”, pentru ca imediat să fie omorât.

În această perioadă de trei sute de ani a înflorit, s-au manifestat, martirii creştini, adică cei care L-au mărturisit pe Hristos cu preţul vieţii lor. De aceea, scriitorul bisericesc Tertulian a spus: „Sângele martirilor, sămânţa creştinilor”. Martirajul a fost dovada puternică că oamenii care mureau pentru credinţa lor, credeau cu toată forţa convingerii lor în Iisus Hristos. Credeau că El a fost Dumnezeu. Credeau că El este prezent. Credeau că El îi poate ajuta. Credeau că mântuirea lor veşnică, deci situaţia lor în eternitate, atârna de această mărturisire publică. Şi au făcut-o.