Calea, Adevărul și Viața / Hristos este Cel care poate ierta şi curăţi păcatul lumii

Toate cele din Vechiul Testament erau simbolice, închipuite şi umbrite. Din această pricină şi Legea cea veche socotea lepra ca provenind din păcat, ca pe o întinăciune şi călcare de lege, numindu-i necuraţi pe leproşi, dar şi pe cei care se atingeau de aceştia, arătându-se în chip învăluit necurăţia celor care păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu şi a celor care se abăteau de la moralitate împreună cu ei.
Prin leproşi se înţelege în chip umbrit pe lucrătorii a tot răul, pe cei stăpâniţi de pofte şi pe cei ce ţin minte răul. Căci precum lepra face pielea trupului aspră şi îi schimbă culoarea, la fel şi viclenia, rău­ta­tea, pofta şi mânia se socotea că fac aspră „pielea” sufletului. Aşadar,  prin leproşi, nişte patimi ca acestea ale sufletului sunt închipuite cu mult mai grele ca lepra, iar pe cei care se ating de trupuri moarte, Legea îi numeşte necuraţi, ca şi pe cei care se însoţesc şi se adună împreună cu cei păcătoşi.
Prin întâlnirea cu cei zece leproşi, Mân­tuitorul Hristos, prin negrăita Sa milă faţă de bolile sufleteşti ale omului, a tămăduit şi bolile acestea pe care Legea le socotea necurăţie, pentru că dacă cineva le-ar so­coti pe acestea  în chip potrivit simboluri ale necurăţiei şi păcatului, să poată înţe­lege din cele săvârşite de Hristos, că El este acela care poate ierta şi curăţi păcatul lumii.

Faptul că Mântuitorul Hristos i-a trimis pe cei zece leproşi la preoţi, deoarece doar prin aceia se primea certitudinea curăţirii, închipuie fie curăţirea de păcat, fie lepă­darea de păcat, fie împotrivirea la păcat prin faptele pocăinţei. Chiar mai mult, acei leproşi nu pot primi iertarea de la Hristos şi nu pot sta împreună cu cei îndreptaţi, dacă nu se întorc către cei care au de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi dacă nu-şi arată prin mărturisire sufletul lor lepros din pricina păcatului, ca să primească de la aceia deplina certitudine a iertării, iar, pe de altă parte, minunea vindecării celor zece leproşi avea menirea de a-i întoarce până şi pe preoţii înşişi de la necredinţa în El.
De asemenea, ştim foarte bine că nu toţi cei care s-au vindecat s-au întors pentru
a-şi manifesta recunoştinţa faţă de Hristos, ceea ce L-a determinat pe Mântuitorul să întrebe: „Dar ceilalţi nouă unde sunt? Nu s-a găsit să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta de alt neam?”  Zicând „de alt neam”, Hristos a arătat împietrirea şi lipsa de har a inimii neamului iudeilor şi faptul că neamurile erau mai pregătite pentru în­toarcerea la Dumnezeu, în vreme ce poporul ales era cu totul nepăsător faţă de mântuire.
De aceea şi celui care s-a întors cu recunoştinţă, i-a dăruit cu dreptate şi mântuirea sufletului, închipuind mântuirea neamurilor prin credinţă, zicând către el: „Ridică-te şi du-te: credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace” (Luca 17,19). Iar pe ceilalţi care nu s-au întors i-a pedepsit numai prin tăcere şi i-a arătat departe de mântuirea sufletului.