Calea, Adevărul şi Viaţa / Hristos – centrul vieţii noastre

Hristos nu S-a perceput pe Sine Însuşi numai ca Învăţător. Un Învăţător care să lase oamenilor „o Învăţătură” care să poa­tă fi răspândită în lume şi prin secole. El nu atât „învaţă”, cât „mântuieşte”. Şi toate cuvintele Lui se referă la modul în care tocmai acest eveniment al „mântuirii” este legat de taina propriei Lui vieţi.
Tot ce este nou în învăţătura lui Hristos este legat numai de taina propriei Lui fiinţări. Dumnezeul Cel unic era deja propovăduit de către prooroci, iar monoteismul era instaurat de mult. Oare relaţia dintre Dumnezeu şi om poate fi exprimată mai sublim decât a făcut-o proorocul Miheia: „Nu ţi s-a spus, o, omule, ce este bun? Sau ce anume cere Domnul de la tine: decât să faci dreptate şi mila s-o iubeşti şi să fii gata să ţii pasul cu Domnul Dumnezeul Tău?” (Mih. 6,8). În propovăduirea morală a lui Hristos se poate găsi pentru orice afir­ma­ţie „o paralelă” în cărţile Vechiului Tes­tament. Însă aceste texte El le expri­mă într-o manieră aforistică, însoţindu-le de exemple şi parabole uimitoare, emo­ţionante. Iar învăţătura Sa morală nu cuprinde nimic mai mult decât ceea ce se găseşte în Lege şi Prooroci.

Citind cu atenţie Evanghelia, vom cons­ta­ta că principala propovăduire a lui Hristos nu este chemarea la milostenie, la iubire sau la pocăinţă. Ci miezul propovăduirii lui Hristos este El Însuşi. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), „Credeţi în Dumnezeu, şi în Mine credeţi” (Ioan 14,1), „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8,12), „Eu sunt pâinea vieţii” (Ioan 6,35), „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14,6), „Cercetaţi Scripturile… ele sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39).
Care anume pasaj din vechile scrieri îl alege Hristos pentru a propovădui în si­na­gogă? El nu alege chemările proo­ro­cilor la iubire şi puritate. „Duhul Dom­nului e peste Mine, pentru că EL M-a uns; El M-a trimis să le binevestesc săracilor” (Isaia 61, 1-2).
Hristos nu-i întreabă pe ucenicii Săi care este părerea oamenilor despre El, ci îi întreabă: „Cine zic oamenii că sunt Eu?” (Matei 16,13). Nu se pune problema acceptării sistemului, a învăţăturii, ci a acceptării personalităţii. Evanghelia lui Hristos se descoperă pe sine ca Evan­ghelia despre Hristos, ea aduce vestea personalităţii Sale, şi nu vestea unei anumite concepţii.
Întemeietorii altor religii nu erau ei înşişi obiectul credinţei, ci mijlocitorii ei. Nu personalitatea lui Buddha, a lui Maho­med sau cea a lui Moise a reprezentat adevăratul conţinut al noii credinţe, ci învăţătura lor. În fiecare caz era posibilă separarea învăţăturii lor de ei înşişi. În schimb când este vorba de Hristos facem doar distincţie nu şi separaţie între învăţătura lui Hristos şi persoana Sa.

Cea mai mare poruncă a lui Hristos, pe care El Însuşi a denumit-o ca nouă, vorbeşte şi ea despre El Însuşi: „Poruncă nouă vă dau: să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu pe voi!” (Ioan 13,34). Şi noi ştim cât ne-a iubit El pe noi – până la Cruce!