Calea, Adevărul şi Viaţa / Hristos a plecat la cer pentru a rămâne cu noi

Prin Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a dat răspuns la marea întrebare, referitoare la taina morţii: Hristos a prăvălit piatra de pe taina morţii şi ne-a dezvăluit ce este cu noi, ce este cu viaţa noastră, ce este cu moartea noastră. Vreme de patruzeci de zile după Înviere s-a arătat Apostolilor şi altor ucenici ai Săi, care au putut să-l vadă şi cu care a stat de vorbă. Patruzeci de zile, deci, a rămas în preajma lor, iar după patruzeci de zile a trecut dincolo. S-a înălţat la cer.

Despre faptul Înălţării la cer ne vorbesc doi dintre evanghelişti, Marcu şi Luca. Nici unul dintre ei nu ne spune însă, de ce Mântuitorul s-a înălţat la cer după patruzeci de zile. De fapt, nu acest aspect este cel mai important, ci că în aceste patruzeci de zile Mântuitorul a făcut, într-un fel, cu ucenicii Săi, recapitularea întregii Sale învăţături în lumina Învierii. Era la sfârşitul misiunii Sale. Împlinise totul. Spusese tot ce avusese de spus. Lăsase, prin urmare, învăţătura precisă despre Dumnezeu, despre nemurirea sufletului, despre Judecata de apoi, despre om, despre cum trebuie să-şi trăiască viaţa pe pământ, despre cum va avea de dat socoteală în viaţa veşnică.

În al doilea rând, făcuse totul ca să-şi dovedească şi prin fapte învăţătura Sa, aşa încât, la un moment dat, a putut spune fariseilor: Dacă nu credeţi cuvintelor Mele, credeţi în faptele Mele, credeţi în ceea ce vedeţi, în ceea ce cade sub simţurile voastre. În acestea nu puteţi să nu credeţi, fiindcă faptele se impun prin ele însele. Prin urmare făcuse şi toate faptele (vindecări, învieri din morţi, etc.) care să-i adeverească şi să-i probeze învăţătura Sa.

Mai mult de atât, a avut nevoie de aceste zile pentru a se încredinţa că Apostolii şi ucenicii Săi au priceput bine faptul Învierii Sale. Trebuia să se asigure că ei vor face din Învierea Sa temeiul învăţăturii lor, temeiul propovăduirii lor creştine.

Prezenţa lui Dumnezeu în lume, prezenţa lui Hristos pe care Îl ştiau acum ca Dumnezeu, fiindcă Îl ştiau înviat, îi ţinea într-o permanentă tensiune. Apostoli şi ucenicii Săi trebuiau eliberaţi de această tensiune, pentru ca să rămână cu credinţa în El şi, în numele credinţei, în totală libertate, să propovăduiască învăţătura Lui.

Dar de ce a plecat prin Înălţare? Răspunsul şi argumentul cel mai puternic este că dacă Hristos ar fi murit ca orice om şi ar fi fost îngropat în pământ, ucenicii ar fi fost tentaţi să se îndoiască de Învierea Lui, iar atunci s-ar fi îndoit şi de dumnezeirea Lui. Acum, văzându-L înălţându-se, nu mai puteau să se îndoiască, fiindcă acum nu mai murea. Nu mai intra sub pământ. Acum se înălţa sub ochii lor. Rămânea viu pentru totdeauna. Pleca din lumea aceasta în văzul tuturor, având mărturia tuturor ucenicilor despre această plecare.

Iisus Hristos trebuia să se înalţe şi era logic să plece din lumea aceasta prin Înălţare, pentru ca să rămână în ea. Oricât de paradoxal ar părea, Hristos a plecat aşa cum a plecat, pentru ca să rămână. Dacă ar fi murit, era plecat definitiv, însă plecând în felul acesta, rămânea, nu pleca. Hristos a plecat în felul acesta ca să rămână viu. De aceea, Apostolii L-au şi simţit în toată viaţa lor şi în toată propovăduirea lor, L-au simţit alături de ei, L-au simţit viu, au simţit cum îi ajută.