Calea, Adevărul şi Viaţa. Grijile vieții

Auzim deseori această expresie „grijile vieții” sau „grijile lumești” și cu toate că în mintea noastră găsim loc de înțelegere pentru această expresie, totuși, ne este aproape imposibil să renunțăm la aceste „griji”. Pe de o parte, de cele mai multe ori nici măcar nu încercăm, iar, pe de altă parte, și când am dori să încercăm nu dăm dovadă de suficientă stăruință pentru a ne putea bucura apoi de darurile care ne vin de la Dumnezeu.
Marii Părinți ai Bisericii au dat dovadă de multă stăruință înaintea lui Dumnezeu, iar roadele acestei stă­ruințe ni le-au transmis și nouă pentru a ne determina să urmăm aceeași cale, atât de binefăcătoare pentru noi. Unul dintre acești Părinți care s-au convins de răsplata lui Dumnezeu a fost și Sf. Ioan Gură de Aur și consider că nu mai am nimic de adăugat la cele spuse de el, motiv pentru care am să redau cuvintele lui mobilizatoare:
„Dar, cu toate că cele spuse de Domnul sunt atât de multe şi atât de pu­ternice, totuşi noi ne îngrijim de cele de pe pămînt, iar de cele din ceruri deloc. Am răsturnat rânduiala. Lup­tăm pe două căi împotriva poruncilor lui Hristos. Şi iată cum! Hristos ne spune: «Nu căutaţi deloc cele de aici!», dar noi pe acestea le căutăm neîncetat. Hristos ne spune: «Căutaţi pe cele cereşti!», dar noi nu le căutăm nici o clipă, ci pe cât de mare ne e grija pentru cele lumeşti, tot pe atât de mare ne e nepăsarea pentru cele duhovniceşti, dar, mai bine spus, chiar cu mult mai mare. Lucrul acesta, însă, nu poate merge la nesfîrşit şi nici nu poate rămâne pentru totdeauna aşa. Dispreţuim poruncile lui Hristos zece zile, douăzeci de zile, o sută de zile, dar odată şi odată tot trebuie să plecăm de pe lumea aceasta şi să cădem în mîinile Judecătorului!
(….) Nu este, nu este nici un păcat care să nu fie biruit de puterea po­căin­ţei, dar, mai bine spus, de harul lui Hristos. Să ne schimbăm numai şi Îl avem pe Hristos alături de noi! De vrei să fii bun, nimeni nu te împiedică! Dar, mai bine spus, este cine să te împiedice: diavolul! Nu poate, însă, dacă ai ales calea faptelor bune şi atragi prin ele ajutorul lui Dumnezeu. Dar dacă nu vrei, ci sari, cum va fi Dumnezeu alături de tine? Dumnezeu vrea să te mîntuie, nu cu sila, nici cu forţa, ci cu buna ta voie. Dacă ai avea un slujitor care te-ar urî, ţi-ar întoarce spatele şi necontenit ar sări şi ar fugi, n-ai dori să-l mai ţii, oricîtă nevoie ai avea de serviciile lui. Cu mult mai mult Dumnezeu – Care face totul, nu pentru propria Lui trebuinţă, ci pentru mîntuirea ta – nu va vrea să te ţină cu sila lângă El; şi dimpotrivă, dacă vrei să te apropii de Dumnezeu, Dumnezeu nu te pără­seşte, orice-ar face diavolul.
Deci noi sîntem pricina pieirii noastre; că nici nu ne apropiem de Dumnezeu, nici nu ne întâlnim cu Dumnezeu, nici nu-L rugăm cum trebuie; ci, chiar când ne apropiem de Dumnezeu, n-o facem ca nişte oameni care avem nevoie de ajutorul Lui, nici cu credinţa trebuitoare, nici ca nişte oameni care îi cerem, ci facem totul căscând şi dormind. Şi totuşi Dumnezeu vrea să fie rugat de noi; ba încă îţi mai şi mulţumeşte cînd Îl rogi. El e singurul datornic care-ţi mulţumeşte cînd îi ceri şi-ţi dă ceea ce nu l-ai împrumutat. Dacă te vede cerând cu stăruinţă, îţi dă şi ce n-a luat de la tine; dar dacă te vede trândav, amână şi El, nu pentru că nu vrea să dea, ci pentru că-I place să fie rugat de noi.(…) Prin femeia canaa­neancă a arătat că Dumnezeu dă celor ce cer stăruitor chiar cele ce nu li se cuvin. Cine ai fi, dacă stărui, vei trece înaintea fiului trândav! Pe cele pe care nu le poate săvârşi prietenia, pe acelea le duce la bun sfârşit stăruinţa. Dumnezeu nu se uită la nevrednicia ta, ci la sufletul tău.”