Calea, Adevărul şi Viaţa / Grija pentru o conştiinţă curată

Cuvântul „conştiinţă” este un cuvânt compus, alcătuit din două cuvinte: „con” şi „ştiinţă”, însemnând „împreună-ştiinţă”, ceea ce înseamnă că în înaintarea noastră spre adevărata ştiinţă nu suntem singuri, ci mai suntem cu Cineva, suntem împreună cu Dumnezeu. De fapt, conştiinţa este templul glasului lui Dumnezeu în noi.

De aceea, de obicei, conştiinţa nu ne înşeală. De la ea ştim cum suntem, când greşim. De noi înşine nu ne putem ascunde. De oricine ne putem ascunde, dar nu de noi înşine, şi, evident, nu ne putem ascunde nici de Dumnezeu.

Doar atunci când ne pervertim conştiinţa, ea nu ne mai poate spune adevărul. Altfel, ea este măsura sigură a adevărului despre noi. Chiar şi atunci când îl ştie numai şi numai ea. Chiar şi atunci când cădem de acord cu noi înşine şi ne împăcăm cu gândurile şi faptele păcătoase, cu lipsa de onestitate, cu ipocrizia, chiar şi atunci, în forul nostru interior, ea ne spune că greşim. Avem doar falsa impresie că nu mai ştie nimeni, amăgindu-ne cu aceasta, deoarece ştie Dumnezeu. Uneori ne obligă chiar ea să ne autodenunţăm. Oare nu s-a auzit de criminali care, după mulţi ani în care crima lor a fost uitată, s-au prezentat singuri la judecători, spunând că nu se mai pot răbda cu păcatul pe cuget şi cereau să fie pedepsiţi?

Este teribilă această cerere de judecată a conştiinţei împotriva noastră înşine. Oare ce poate fi mai convingător că dreptatea ca lege dumnezeiască este sădită în noi şi că ea mărturiseşte în noi despre existenţa lui Dumnezeu şi despre bine, despre adevăr şi despre dreptate, ca legi care trebuie să guverneze viaţa noastră şi a lumii?

Conştiinţa este ca o oglindă care ne arată aşa cum suntem. De suntem curaţi, ne arată curaţi. De suntem murdari, ne arată murdari. Numai o oglindă deformată ne deformează, dar o oglindă dreaptă şi curată ne spune drept. Tot aşa ne spune şi conştiinţa dreaptă, nepervertită.