Calea, Adevărul şi Viaţa. Frumusețea slujbelor Postului Mare

Pentru mulți, dacă nu pentru majoritatea creștinilor ortodocși, Postul Paștelui constă dintr-un număr limitat de reguli și prescripții formale predominant negative: abținerea de la anumite alimente, de la fumat, de la petreceri etc. Aceasta nu reprezintă altceva decât gradul nostru de înstrăinare față de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înțeles, și anume că Postul înseamnă și „altceva” – ceva față de care toate aceste rânduieli își pierd în mare parte semnificația.
Acest „altceva” poate fi cel mai bine descris ca o „atmosferă”, „un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a minții, a sufletului, un duh care timp de șapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existență. Este de subliniat încă o dată că scopul Postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligații formale, ci acela de a ne ușura inima, încât aceasta să se poată deschide către realitățile duhovnicești, să cunoască tainica sete și foame după comuniunea cu Dumnezeu.

Această atmosferă de post, această unică stare a minții, este determinată în mare măsură de slujbe, de o multitudine de schimbări ce intervin în viața liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind „rânduieli” de neînțeles, reguli formale la care să se consimtă formal; însă înțelese ca un întreg, ele descoperă și comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simțim și să experimentăm acea tristețe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj și dar al Postului. Se poate spune, fără exagerare, că Sfinții Părinți și scriitorii bisericești, care au compus imnurile Triodului (cartea care se folosește în perioada Postului Mare), care încetul cu încetul au organizat structura generală a slujbelor de post, care au împodobit Liturghia Darurilor mai înainte Sfin­țite cu acea frumusețe specială, au avut o înțele­gere unică a sufletului omenesc.

Impresia generală este aceea de „tris­tețe strălucitoare”. Chiar și cel care posedă cunoștințe limitate despre sluj­be, întrând într-o biserică în timpul unei slujbe de post, poate înțelege aproape imediat ce semni­ficație are această expresie aparent contradictorie. Pe de o parte, o anumită tristețe tainică pătrunde slujbele: veșmintele sunt întunecate, slujbele sunt mai lungi decât de obicei și mai „mono­tone”, totul este foarte așezat. Pericopele evanghelice și cântările al­ter­­nează și totuși pare că nu se „în­tâmplă” nimic.

Astfel, poposim pentru o vreme îndelungată în această „monotonie” – în această tristețe tainică.
Iar apoi începem să realizăm că această lungime și „monotonie” a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica și la început nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul, începem să înțe­legem, sau mai degrabă să simțim, că această tristețe este într-adevăr „luminoasă”, ca o transformare tai­nică ce este gata să se petreacă în noi.
Apoi, înțelegem de ce slujbele au trebuit să fie lungi și în aparență monotone. Realizăm că este pur și simplu imposibil să trecem din starea nor­ma­lă a minții noastre, compusă aproape în întregime din agitație, fugă și griji, în această nouă stare fără a ne „liniști” mai întâi, fără a reface în noi o măsură a echilibrului interior.
Aceasta este frumusețea slujbelor din Postul Mare, frumusețe la care vă invităm să participați pentru a vă putea convinge de beneficiile ei.