Calea, Adevărul şi Viaţa / Facă-se voia Ta!

Cei care obişnuiesc a rosti rugăciunea domnească „Tatăl nostru”, de fiecare dată repetă aceste cuvinte: „facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…”. Întrebarea pe care ne-o putem pune este: cât conştientizăm înţelesul şi valoarea acestor cuvinte? Câţi dintre noi am meditat la aceste cuvinte? Câţi dintre noi am încercat a ne lăsa cu adevărat în voia lui Dumnezeu? Câţi dintre noi suntem în stare a realiza că voia lui Dumnezeu nu poate fi decât una bună pentru noi?

Experienţa de toate zilele ne dovedeşte că până şi cei care sunt creştini practicanţi, de cele mai multe ori, pun înainte mintea şi înţelepciunea omenească în detrimentul voinţei dumnezeieşti.

Mintea omenească îşi are limitele ei şi este nedesăvârşită. Când Dumnezeu a creat-o, mintea a fost într-o stare mai bună la început, căci a văzut Dumnezeu cele ce le-a făcut şi erau bune foarte. După creaţie, mintea omenească a fost subjugată păcatului şi lumii cu ideile, cercetările experienţele, obiceiurile, tradiţiile, sistemele şi formalităţile care au avut un impact asupra intelectului. Acestea au făcut ca mintea să fie predispusă judecăţilor eronate şi au făcut-o incapabilă să înţeleagă sau să se apropie de Dumnezeu prin forţele proprii. Aceia care se consideră înţelepţi şi inteligenţi şi se încred doar în propria lor judecată şi raţiune sunt cei mai îndepărtaţi de profunzimea lucrurilor teologice şi duhovniceşti.

Aşadar, dacă vrea cineva să înveţe planurile lui Dumnezu trebuie să-şi elibereze mai întâi duhul de înţelepciunea omenească. Să stea înaintea lui Dumnezeu neştiutor şi lipsit de orice cunoaştere şi înţelepciune. Cu siguranţă că la aceasta s-a referit şi Sf. Ap. Pavel, atunci când a spus: „dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”(I Cor. 3,18).

Pentru a înţelege mai bine cele spuse de Apostolul neamurilor ne vine în sprijin şi Evanghelistul Matei, care ne relatează că, odată, un om cu mâna uscată a venit la Mântuitorul Hristos, rugându-L să-l vindece. Domnul i-a poruncit să-şi întindă mâna sa şi omul şi-a întins-o şi s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă (Matei 12, 10-13).

Această minune arată puterea Fiului lui Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, arată cum înţelepciunea omenească trebuie să piară. Dacă acel om ar fi dat o şansă înţelepciunii omeneşti să-şi spună cuvântul, el ar fi replicat: „Cum să-mi întind mâna când ea este uscată? Nu trebuie să o vindeci întâi şi apoi să o întind?” Aceasta ar fi fost situaţia, însă omul s-a făcut pe sine nebun ca să se poată face bine. El nu a luat în seamă înţelepciunea omenească, care spune că o mână uscată nu se poate întinde. Este aceeaşi înţelepciune care nu crede că un munte poate fi mutat din locul său, aşa cum nu crede că un om poate merge pe apă sau că nu trebuie să te îngrijeşti de ziua de mâine.

Există o legendă care spune că apele Mării Roşii nu s-au despărţit atunci când Moise şi-a întins mâna cu toiagul deasupra mării, ci doar atunci când prima persoană şi-a pus piciorul în apă. Este doar o legendă, dar are un înţeles duhovnicesc extraordinar.