Calea, Adevărul şi Viaţa / Este posibilă o redeşteptare românească?

Nichifor Crainic a găsit, într-un mare om de cultură german Hermann Keyserling, câteva afirmaţii despre români, care merită a fi reluate. „Misiunea românilor este de a redeştepta la o viaţă nouă bizantinismul”, adică Ortodoxia cu spiritualitatea şi arta ei. Ba chiar, motivat de aceas­ta, autorul german ne prevedea „un mare viitor”, el văzând aceasta „prin popor şi prin Biserică”.
Pornind de la aceste lucruri scrise, Nichifor Crainic le-a reprodus, adău­gând: „Biserica românească este fără în­doială vie. Numai aici elementul greco-ortodox n-a încremenit. Şi astfel bizantinicul numai în România ar putea trăi o renaştere în sfera religioasă, întrucât religiozitatea necesară există”.
Absolut sigur numai aici. Potrivit legii unicităţii, renaşterile izbutesc numai în corpuri noi. Astfel se întoarce vechea Eladă ca artă în Renaştere, ca spirit în clasicismul francez, iar ca filosofie în idealismul german. În Grecia, sigur Elada nu va reînvia niciodată. Nici Bizanţul, această nouă monadă culturală faţă de vechea Eladă. Acesta poate fi socotit predestinat la o nouă întrupare în slavism. Pretutindeni unde s-a întâmplat aceasta, în Bulgaria, în Serbia şi Rusia medievală, fenomenul a apărut autentic. Însă, totuşi pe înălţimi culturale în condiţiile în care distanţa între aceste popoare şi Bizanţ era prea mare. În România, dimpotrivă, spiritualitatea ortodoxă (bizantinismul) ar putea să renască în cea mai înaltă expresie a ei (cf. Nichifor Crainic, Sensul tradiţiei, în rev. Gândirea, an IX, 1929, p.11).
Keyserling mai observa că românii sunt singurii care au acel esprit în sens francez, fineţe în exprimare, însă acesta nu a venit de la Paris sau de la Roma, ci de la Atena şi apoi de la Constantinopol.
Să fie oare prea mult spus? Să fie o profeţie greu de împlinit? E destul de greu de spus. Mai ales după o anumită pauză de jumătate de secol în cultura română şi după o încercare de desfiinţare a ţăranilor păstrători de datini şi tradiţii, aproape că nu mai ştii ce şi cum se mai poate reface, şi cum ne putem reveni la matcă.
Însă, ceva trebuie făcut, întrucât, totuşi, nu ne-am descreştinat. Biserica a ve­gheat mereu, chiar dacă este acuzată. Este acuzată tocmai de cei care n-au ridicat nici un deget s-o apere. Dar de o reînviorare a tradiţiilor, a credinţei, la oraşe şi a vieţii ţărăneşti, a satului va fi oricum nevoie. Ţăranii trebuiesc repuşi în realitatea spirituală în care au trăit strămoşii lor ţărani. Să-şi refacă dragostea de pământ, de muncă cinstită, de animale, de păstori. Ţăranul trebuie repus în demnitatea lui, deoarece spiritualitatea satului este la originea devenirii noastre.
Căci dacă nu mai sunt ei de unde ne mai tragem seva mereu înnoitoare? Împru­mutăm de la alţii? Noi credem că trebuie să ne refacem ceea ce fusese o gândire, o filosofie, o credinţă, o cultură a noastră, ţinând desigur pas şi cu lumea. Nu este vorba să ne izolăm în forme trecute, sau limitate, dar nici să ne rupem de tradiţiile noastre specifice. Pentru că astfel vom desfigura un chip frumos plantat de Dumnezeu pe acest pământ.

Trebuie să reînnodăm, cât mai repede, firele şi să le toarcem mai departe. Noul se fixează şi se dezvoltă pe tradiţiile fireşti. Tot ce s-a alcătuit prin rupere, prin legarea artificială de ceea ce nu era al nostru, de ceea ce nu ni se potrivea, şi de tot ceea ce ni se pregăteşte, tot în acest sens, trebuie exorcizat în mare grabă.