Calea, Adevărul şi Viaţa. Este necesară o „îngrădire” a copiilor?

Trăim acele vremuri când mai toată lumea revendică doar drepturi, fără a ne gândi că mai avem și îndatoriri. O categorie care se încadrează tot mai mult aici sunt tinerii, care sunt foarte bine „învățați” cum să-și ceară drepturile pe motivul libertății.
Este bine de știut faptul că tinerii trebuie să simtă sfaturile părinților și a celor cu experiență de viață ca pe o mare necesitate, mai ales la vârsta critică a adoles­cenței, pentru a nu aluneca pe panta cea dulce a plăcerilor lumești, care aduc multă neliniște sufletului și îl depărtează de Dumnezeu pentru veșni­cie. De aceea, ei trebuie să intre în rânduiala ascultării. Să înțeleagă că în ascultarea față de părinți și față de cei cu experiența vieții se ascunde interesul lor propriu și astfel să asculte cu bucurie și să se miște liber în spațiul duhovnicesc.
Îngrădirea libertății copilului se face de când este mic. Embrionul este îngrădit nouă luni în pântecele mamei lui. Noul născut este pus în leagăn. Apoi, după câteva luni este pus într-un pătuț cu gard de protecție. Când mai crește puțin, nu este lăsat singur afară, ca să nu se lo­veas­că sau să cadă de undeva, căci dacă s-ar întâmpla aceasta s-ar putea întâmpla chiar și o nenorocire.
Toate acestea sunt necesare pentru a crește copilul în siguranță. Realitățile acestea par că îl lipsesc de libertate, însă fără aceste măsuri ar fi fost în mare pri­mejdie, chiar de moarte. Copiii însă nu înțeleg, nici atunci când sunt mici că au nevoie de îngrădire și nici atunci când cresc mai mari, cerând mereu libertate. Dar ce fel de libertate poate fi aceasta? Libertate pentru a se nenoroci? Numai că, prin această libertate se poate ajunge la distrugere.
Copiii, pentru al lor bine, trebuie să în­țeleagă că până la terminarea studiilor lor, până când se vor maturiza și vor ajunge oameni în toată firea, au trebuință de o oarecare îngrădire. Pentru că de se vor schilodi, chiar și numai o singură dată, se vor distruge. Trebuie să simtă îngrădirea ca pe o nevoie, ca pe o binecuvântare a lui Dumnezeu, și astfel să fie recunos­cători în primul rând părinților lor pentru aceasta. Să înțeleagă că ceea ce fac pă­rinții o fac din dragoste, pentru că nici un tată sau vreo mamă nu și-au îngrădit vreo­dată copilul din răutate, chiar dacă une­ori comportamentul lor a fost mai sever. Ci, fac aceasta cu intenție bună, ca ei să fie atenți și să nu fie expuși la primej­dii.
La rândul lor, copiii este bine să discute cu părinții lor și să le spună gândurile, așa cum într-o mănăstire monahul îi spune gândurile sale starețului și se ușurează, apropiindu-se sufletește unul de altul.
Toată această rânduială este sfântă întrucât însuși Fiul lui Dumnezeu, Pruncul Iisus, a respectat-o. A stat în pântecele Maicii Sale, S-a născut ca orice om, S-a lăsat în purtarea de grijă a oamenilor, a stat sub ascultarea părinților până la maturitate, când și-a început activitatea învă­țătorească. Și toate acestea le-a respectat, Dumnezeu fiind.
Oare avem nevoie de alt exemplu? Sau, și mai mult, poate fi vorba de vreun exem­plu mai bun? Cu certitudine, că nu.