Calea, adevărul și viața. Eliberarea de cunoașterea păcatului

În lumea noastră pământească există ceva de care credem că duhul sau sufletul nu poate fi eliberat, oricât s-ar lupta. A te elibera de acest lucru este o bucurie pe care o putem dobândi în veșnicie. Dar în ce constă acest lucru?
Este eliberarea de cunoașterea păcatului.
Când Dumnezeu l-a creat pe om, l-a creat simplu, curat, fără să cunoască deloc păcatul, nici măcar în detaliile sau în numirile lui. Aceasta a fost înainte ca el să mănânce din pomul cu­noștinței binelui și răului.
Prin urmare, atunci când Eva a fost ispitită de diavol, n-a avut nicio cunoștință a păcatului. Șarpele a mințit-o, spunându-i: „nu veți muri, veți fi asemenea lui Dumnezeu” (Fac. 3,5). Însă, de vreme ce Eva nu știa nimic despre faptul de a minți, l-a crezut pe șarpe. Nu s-a îndoit de adevărul cuvintelor lui, pentru că nu știa nimic despre îndoială.
Adam și Eva nu știau nimic altceva decât binele. Ei nu cu­noșteau răul. Însă, când au mâncat din pom, au început să-l cunoască, intrând astfel o nouă cunoaștere în viața omului, anume cunoașterea păcatului, iar, odată cu trecerea timpului, omul a cunoscut multe păcate.
O asemenea cunoaștere a fost înrădăcinată în mintea sa și a dus lupte duhovnicești împotriva lui din când în când. Chiar și atunci când nu a căzut în asemenea păcate, el i-a judecat pe alții pentru ele. Astăzi el trăiește în dualismul dintre bine și rău, între lucrurile permise și cele interzise.
Ne putem întreba când vom scă­pa de dualism? Când își va reface omul puritatea minții sale? Când va părăsi gândirea sa cunoașterea răului, oricare ar fi cauza?
Câtă vreme suntem pe pământ, păcătuim în fiecare zi și în fiecare zi avem nevoie de căință. Nu este niciun om fără de păcat, chiar dacă viața lui întreagă pe pământ ar fi numai o zi. Ne vom elibera de cunoașterea păcatului doar în veșnicie, și-L vom cu­noaște doar pe Dumnezeu și lumina care-L înconjoară când ne vom delimita de fructul cunoaș­te­rii binelui și a răului pe care strămoșii noștri l-au gustat atunci. Numai atunci ne vom întoarce la starea noastră de la început.
Atunci, în veșnicie, nu va fi nimic altceva în mintea noastră decât viața duhovnicească, iubirea lui Dumnezeu, contemplarea lucrurilor cerești, pe care ochii nu le-au văzut, urechile nu le-au auzit și nici la inima omului nu au ajuns.
Atunci se poate spune că duhul este complet eliberat.
În ceea ce privește sufletul pe pământ, lucrul desăvârșit pe care-l poate realiza este eliberarea de sub stăpânirea păcatului, a celor materiale și a patimilor trupului. În acest caz, firea poate să se manifeste liber, izbăvită „din robia stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Rom. 8,21).