Calea, adevărul și viața. Dumnezeu este viu, deci este persoană

Epistola I a Sfântului Apostol Ioan, ca și Evanghelia sa, folosește un stil metaforic și conținutul ei este profund, teoretic, în mare măsură abstract, de parcă ar fi adresată nu unor credincioși de rând, ci unor intelectuali rafinați, obișnuiți cu o gândire în care termenii tehnici sunt socotiți cunoscuți. Epistola, ca și Evanghelia, probează că n-a venit creștinismul să limiteze capacitățile minții omenești ci, dimpotrivă, să le stimuleze și să le folosească în gradul cel mai înalt.
Sfântul Ioan definește în această Epistolă pe Dumnezeu prin două metafore: „Dumnezeu este lumină” (I Ioan 1,5) și „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,8). Însă, înain­te de aceasta, spre a nu se crede cumva că este vorba de definiții panteiste, el îl descrie ca viață, personalizându-L. Dumnezeu este persoană. Este Cineva care există ca atare, cu care se poate deci dialoga, care gândește, simte și comunică. Despre aceasta scrie Sf. Ioan că este „Cel ce este de la început” (I Ioan 2,13), precizând că este vorba de Tatăl.
Dar Tatăl n-a fost niciodată singur. Adevărata definiție a raportului dintre Tatăl și Fiul din capitolul I al Evangheliei sale este prezentată aproape în aceiași termeni și în prima Epistolă: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”, din Evanghelie, capătă în Epistola I următoarea formă: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții aceea vă vestim. Și Viața
s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă” (I Ioan 1,1-2). Așa cum în Evanghelie spusese: „Și Cuvântul trup S-a făcut și a locuit printre noi”(Ioan 1,14), și aici precizează că ei, contemporanii evenimentului, „L-au văzut, L-au pipăit”. În Epistolă, însă, Apostolul Ioan arată că El, Iisus Hristos, „s-a arătat” ca „viață”, și nu ca orice fel de viață, ci nemuritoare, veșnică.
Dacă privim cu atenție textul din Epistolă, vedem că Sf. Ioan avea în vedere acea viață care trecuse prin moarte și biruise moartea, căci pomenește de „pipăirea cu mâinile”, fără îndoială având în gând și întâmplarea cu Toma de după Înviere.
Hristos s-a manifestat ca viață, fiind­că „exista de la început”, fiindcă era izvorul vieții, al vieții de care ne împărtășim și noi. Prin aceasta „împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său Iisus Hristos” (I Ioan 1,3). Spre a nu rămâne cineva cu ideea că ar fi vorba doar de o Doime, deoarece el era aici preocupat doar să precizeze raporturile dintre Tatăl și Fiul, Sf. Ioan afirmă în mod expres, după ce definește pe Duhul ca fiind „adevărul”: „Trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul și Sfântul Duh și acești trei Una sunt” (Ioan 5,7).
Textul din această pericopă precizează deoființimea Fiului cu Tatăl și faptul că împreună sunt viață și că, prin urmare, orice viață de aici vine: „Dumnezeu ne-a dat viață veșnică” (I Ioan 5,11), spune Sf. Ioan cuvânt cu cuvânt, întrucât odată primită, viața este nemuritoare, aici și apoi, în lumea de dincolo.
Problema apariției vieții nu și-a găsit încă o altă explicație coerentă, în afara celei teologice. Se fac unele afirmații despre unele posibilități de apariție în alt mod decât cel prin creație, însă toate sunt presupuneri și sunt puse în condiții de durată practic neverificabile.
Noi credem, așadar, și nu ne simțim contraziși de fapte sau de raționamente care ne-ar putea proba contrariul, căci viața vine de la Dumnezeu. Nimeni până azi, pe altă cale, n-a putut trece de presupuneri, deși oamenii de știință au dorit întotdeauna să afle cum a fost, încercând să găsească un răspuns care, eventual, să fie altul decât cel religios.
Credincioșii nu pot aștepta un alt răspuns și nici nu trebuie să aștepte.