Calea, Adevărul şi Viaţa / Drumul de la piatră la inimă

Pe Hristos l-au ispitit mulţi şi de multe ori. Între cei mulţi erau fariseii şi cărturarii, în care se luau la întrecere viclenia cu ştiinţa de carte, dar care, în aceeaşi măsură, erau şi maeştri în arta ispitirii. Erau abili în mânuirea silogismelor, pe care le exersau în templu şi îşi făceau din aceasta o plăcere ascunsă, pe graniţa dintre viciu şi virtute.
Şi-au încercat îndemânarea şi cu Hristos, lucru confirmat de evanghelişti, care ne spun cum căutau să-L prindă în cuvânt şi să-I descopere fisuri în logica gândirii, a propovăduirii şi a faptelor.
Ştim că, întotdeauna, replica Lui a fost promptă şi surprinzătoare, mai ales prin felul cum ştia să iasă din spaţiul temei în care Îl circumscriau, crezând că-L pot obliga să intre în cleştele logicii lor. Însă, Hristos ştia să le opună întotdeauna, pe neaşteptate, un tertium datur, care le închidea gura şi le bloca mecanismele minţii, întorcând împotriva lor propriile lor argumente, fără drept la replică.
O astfel de situaţie s-a petrecut în templu, când înarmaţi cu pietre au aruncat la piciorul unei coloane o femeie prinsă în adulter. Cine ştie cât o vor fi pândit şi cu câtă amănunţită premeditare, vor fi imaginat confruntarea, în care urma ca Fiul lui Dumnezeu să fie, în sfârşit, adus în situaţia de a se recunoaşte învins.
Totul era bine aranjat: arătându-I femeia, urmau să-I pună o singură întrebare, dar o întrebare la care oricum ar fi răspuns, El trebuia să piardă. Trebuia să răspundă cu „da” sau „nu”, şi orice ar fi răspuns era în defavoarea Lui.
În acest cadru, Hristos s-a ridicat, i-a privit pe rând şi adânc în luminile ochilor, prin care le citea inimile şi sufletele şi toată viaţa, ca Unul căruia din nimic din ce e acoperit nu i se putea ascunde, răspunzându-le calm, liniştit şi stăpân pe ceea ce le spunea:
„Cel fără de păcat dintre voi, să arunce cel dintâi cu piatra asupra ei” (Ioan 8,7).
Cei de faţă au încremenit, nu mai erau în stare de nimic. Cu toate că nu era răspun­sul pe care îl aşteptau, totuşi, El le răspun­dea la întrebare. Dar cum răspundea: răsturna totul pe dos. Îi implica pe ei în procesul în care se credeau doar jude­cători. Şi pe măsură ce pentru ei totul se complica, în aceeaşi măsură pentru Hristos totul se simplifica. Reuşise El să se plaseze în afara dilemei, iar ei căzuseră în ea, întocmai ca în rânduiala proverbului.
Şi totuşi, nu-i oprise să arunce cu pietre. Îi implica în luarea deciziei, dar nu-i oprea să o execute. Retrimitea judecata cazului la o instanţă pe care ei nu o prevăzuseră: conştiinţa lor. Îi obliga să se oglindească ei înşişi, mai întâi, în oglinda Legii, şi să şi-o aplice lor, iar după aceea să o aplice şi femeii. Numai astfel le putea înmuia inimile învârtoşate şi îndoi minţile mândre.
Astfel, Hristos găsise cheia, sentinţa unică prin care, în acelaşi timp se apăra de Lege şi de fanaticii ei, şi făcea loc în conştiinţe Legii Sale noi. Deoarece Hristos nu se eschiva de la răspuns, dar şi-L pregătea cu tact şi cu răbdare. Femeia desfrânată mar­ca momentul teoretic al ieşirii de sub incidenţa Legii Vechi şi al intrării sub prevederile celei Noi. Odată cu ea, şi cu întreaga propo­văduire a lui Hristos, Vechiul Testament va face de îndată, ireversibil de data aceasta, drumul de la piatră la inimă, pe care îl începuse mai de mult, prin profeţi, dar nu-l putea desăvârşi decât prin Iisus Hristos.