Calea, Adevărul şi Viaţa. Din nou despre folosul Postului

Viața în păcat și meschinăria pe care o trăim nu sunt ușor de biruit și de schimbat. Evanghelia aș­teaptă și cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiți cu o priveliște, cu un țel, cu un fel de viață care sunt atât de mult peste posibilitățile noastre. Chiar și Apostolii, când au auzit învă­țăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: „Dar cum poate fi posibilă aceasta?”

Viața în păcat și meschinăria pe care o trăim nu sunt ușor de biruit și de schimbat. Evanghelia aș­teaptă și cere de la om un efort de care, în starea sa actuală, este practic incapabil. Suntem ispitiți cu o priveliște, cu un țel, cu un fel de viață care sunt atât de mult peste posibilitățile noastre. Chiar și Apostolii, când au auzit învă­țăturile Domnului lor, L-au întrebat cu deznădejde: „Dar cum poate fi posibilă aceasta?”
Într-adevăr, nu este ușor să res­pingem un mărunt ideal de viață, construit pe grijile zilnice, pe căutarea bunurilor materiale, a siguranței și a plăcerii, pentru un ideal de viață în care desăvârșirea este scopul ultim: „Fiți desăvâr­șiți precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”.
Lumea aceasta, prin toate mijloa­cele sale de comunicare, ne îndeamnă: Fii fericit, ia-o domol, urmează calea cea mai simplă! Hristos spune în Evanghelie: „Ale­ge calea cea strâmtă, luptă și pătimește, pentru că aceasta este calea către singura fericire ade­vărată”.
Însă, fără ajutorul Bisericii, nu putem face această teribilă ale­gere, nu prea avem cum să ne pocăim și să ne întoarcem la ne­grăita făgăduință dăruită nouă în fiecare an de Învierea lui Hristos. Aici intervine Postul Paștelui. Acesta este ajutorul pe care Bi­serica ni-l întinde nouă: școala pocăinței, singura care face po­sibilă primirea Paștelui nu ca pe simplă dezlegare de a mânca, de a bea și de a ne relaxa, ci, într-ade­văr, ca pe sfârșitul „celor vechi” în noi, ca pe  intrarea noastră întru „cele noi”.
În Biserica primară, scopul principal al Postului era să pregă­tească catehumenul, adică pe creștinul nou convertit pentru Botez, care, în acea vreme, se săvârșea în timpul Liturghiei pascale. Dar chiar și atunci când Bi­serica arareori mai boteza oameni maturi iar instituția catehumenatului dispăruse, scopul fundamental  al Postului a rămas neschim­bat. Cu toate că noi suntem  botezați, risipim și înșelăm permanent exact ceea ce am primit la Botez. De aceea Paștele este întoarcerea noastră anuală la propriul  botez, pe când Postul este pregătirea noastră pentru efortul încet și susținut, pentru a realiza, la sfâr­șit, propria noastră „trecere” sau „pascha”(„paște”) către viața cea nouă în Hristos.
Dacă slujbele Postului păstrează chiar și astăzi caracterul lor catehetic și baptismal, acestea nu sunt rămășițe arheologice ale trecutului, ci reprezintă ceva actual și esențial pentru noi. Pentru fiecare an, Postul și Paștele sunt, o dată în plus, redescoperirea și refa­cerea de către noi a stării la care am fost aduși prin propria noastră moarte și înviere, în Botez.
Postul este o călătorie, un pelerinaj, și, de îndată ce începem acest pelerinaj, vedem foarte departe destinația. Aceasta este bucuria Paștelui, este intrarea întru slava Împărăției. Și este această vedere pregustarea Paștelui, care face tristețea Postului strălucitoare și ostenelile noastre postitoare o „primăvară duhovnicească”.

Noaptea poate fi întunecoasă și lungă, însă, de-a lungul pelerinajului, o rază tainică și strălu­ci­toa­re pare că luminează la orizont.