Calea, Adevărul şi Viaţa / Devenirea întru fiinţă

Unul din marii filozofi greci a lansat principiul: totul trece, totul curge, nimic nu e stătător pe lume: Panta rei! Însă constatarea aceasta şi tristeţea aceasta, în legătură cu trecerea, se referă mai ales la trecerea noastră biologică, despre care n-am avea multe lucruri de spus, fiindcă, într-adevăr, ne trăim destinul între două necunoscute: între necunoscuta naşterii şi necunoscuta morţii. Drumul între acestea două, pe cât de lung ne pare la tinereţe, pe atât de scurt ne pare la bătrâneţe. Ne-am obişnuit cu el, şi ne-am obişnuit şi cu tristeţea. Ne pare firească.

Uneori este păcat a ne obişnui prea uşor cu unele lucruri prea grave. Obişnuindu-ne uşor cu ele, pierdem din vedere tainele care ne înconjoară, despre viaţă, despre naşterea universului.

Scriptura ne spune că la început Dumnezeu le-a făcut pe toate „după felul lor”. A făcut porumbul porumb, grâul grâu, omul om, peştele peşte. Se va fi referind Scriptura aici la momentul în care evoluţia – procesul de creaţie – şi-a terminat ciclurile şi s-a statornicit aşa precum o vedem astăzi? Oricum ar fi, prin naştere suntem contemporani cu naşterea universului, deoarece viaţa nu ne vine ca ceva inventat în momentul în care o primim de la părinţii noştri, ci vine de la începutul începuturilor, de atunci de când a creat Dumnezeu cerul şi pământul, lumea şi pe om. Spune Sf. Ap. Pavel: „Dintr-un sânge a făcut (Dumnezeu) tot neamul omenesc” (F.Ap. 17,26). Prin aceasta suntem contemporani cu toţi strămoşii noştri de la Adam încoace. Taina lumii este aşadar şi taina noastră.

Atunci când trecem de la un an la altul, ar trebui să nu ne gândim doar la trecerea noastră biologică, ci să ne gândim şi la o altă latură a vieţii noastre, la cea spirituală. Poate că astfel am reuşi să dezlegăm ceva din tainele naşterii şi trecerii noastre biologice, pe care  altfel nu le putem dezlega. Deoarece, într-adevăr, viaţa noastră se desfăşoară, odată cu, şi dincolo de traiectoria noastră biologică,şi pe o traiectorie spirituală.

Constantin Noica vorbea despre o „devenire întru fiinţă”. O devenire întru fiinţă, ar zice teologii, este o creştere de la ceea ce nu era, la ceea ce este şi poate fi. O creştere întru conştiinţa de a fi, o mereu rotunjire, o ieşire pas cu pas din neantul nefiinţei până la recuperarea chipului şi asemănării cu Dumnezeu. Supuşi devenirii, azi nu mai suntem exact cei de ieri, mâine nu vom mai fi exact cei de azi: vom fi mai mult, altceva şi altcineva. Trecem de la viaţă la „şi mai multă viaţă”, după expresia Mântuitorului Hristos. Devenim fiinţe din ce în ce mai aproape de Fiinţa cea unică. Fiinţa noastră se naşte astfel mereu. Rămâne aceeaşi şi este alta. Se desăvârşeşte. Se împlineşte. A fi înseamnă a fi ca Dumnezeu, pentru că numai Dumnezeu este, precum El însuşi se defineşte în Vechiul Testament: „Cel ce este”. El singur are existenţa în Sine însuşi, şi o are desăvârşit, până la limita devenirii. Dumnezeu nu mai poate creşte întru fiinţă, precum este omul chemat să crească, să devină.