Calea, Adevărul şi Viaţa / Despre vorbirea în limbi

Există câteva aspecte legate de minunea petrecută în ziua Cincizecimii, asupra cărora simţim nevoia să ni le limpezim şi să ne apropiem de tainicele sale rosturi. Desigur, nu vom putea explica o minune, pentru simplu motiv că minunile nu pot fi explicate, întrucât ele izvorăsc de dincolo de noi şi transcend legile după care lumea noastră se conduce. Minunile nu se explică, ci se acceptă ca un semn al prezenţei divine, şi nu minunea este cea care naşte credinţa, ci credinţa ne deschide spre lumea miraculosului şi ne ajută să întrezărim măcar ceva din nepătrunsul său.
Un aspect important legat de minunea din ziua Cincizecimii se referă la posibi­litatea apostolilor de a vorbi în limbi. Aşa cum reiese din textul de la Faptele Apostolilor 2, 1-13, putem defini feno­menul respectiv drept un dar excepţional conferit de Dumnezeu unor oameni anume aleşi în acest scop – apostolii, prin intermediul căruia au dobândit capacitatea suprafirească de a vorbi într-una ori mai multe limbi străine, fără să le fi cunoscut dinainte, modalitate prin care ei s-au făcut perfect înţeleşi şi au putut transmite astfel învăţătura cea nouă către întreaga lume, întrucât fiecare din cei prezenţi la această minune, odată întors acasă, va deveni la rândul lui un propovăduitor al cuvântului sfânt.
Vorbirea în limbi a fost o harismă cu durată istorică limitată, care şi-a avut rostul doar pentru momentul respectiv, astăzi ea nemaijustificându-se în niciun fel: „darul limbilor va înceta” (I Cor. 13.8). Scopul pentru care Dumnezeu a conferit acest dar suprafiresc apostolilor a fost acela de a face cu putinţă comunicarea între oameni care aparţineau unor spaţii lingvistice atât de diferite. Aşa ne apar lucrurile în privinţa vorbirii în limbi, dacă le privim din perspectivă strict biblică şi în virtutea logicii celei mai elementare.
Prevalându-se de anumite texte din Sfânta Scriptură, pe care de obicei le scot din context şi la răstălmăcesc, repre­zentanţii câtorva confesiuni pretins creştine încearcă să aducă în actualitate harisma vorbirii în limbi şi pretind că, în acest fel, Dumnezeu comunică lumii moderne planurile Sale.
Exponenţii acestor curente religioase ar trebui să ţină seama de cel puţin două aspecte: în ce măsură îşi mai justifică eficacitatea vorbirea în limbi, astăzi, într-o lume în care creştinismul s-a răspândit până în cele mai îndepărtate colţuri ale Terrei, iar Biblia este tradusă aproape în toate limbile pământului?
Apoi, este diferenţă uriaşă între vorbirea în limbi, aşa cum o profesau apostolii, prin care s-au făcut perfect înţeleşi de către cei care îi ascultau, şi bolboroseala însoţită de gesturi stranii, precum o practică neoprotestanţii astăzi, şi care ţine mai degrabă de domeniul patolo­gicului  şi al demonologiei. În această privinţă s-a pronunţat răspicat Sf. Ap. Pavel, confruntat el însuşi cu astfel de fenomene în activitatea de propovăduire a mesajului sfânt, spunând că „dacă prin limba voastră nu veţi scoate cuvânt lesne de-nţeles, cum se va cunoaşte ce aţi grăit? Veţi vorbi în vânt. În lume sunt nu ştiu câte feluri de limbi, dar niciuna din ele nu-i fără semn” (I Cor. 14, 9-10).

„Semnul” de care pomeneşte Sf. Ap. Pavel în textul respectiv se referă la specificitatea fiecărei limbi, la ceea ce o distinge de altele, dar şi la gradul de traductibilitate. Oricât de dificilă ni se pare o limbă, până la urmă îşi găseşte echivalenţe în oricare altă limbă, indicând, finalmente, că diversitatea de graiuri vorbite pe suprafaţa Terrei se revendică dintru aceeaşi obârşie – din Cuvântul, Izvodul tuturor cuvintelor.