Calea, Adevărul şi Viaţa / Despre iertarea şi pomenirea celor decedaţi

Pentru că ne aflăm într-o zi de po­menire generală a celor trecuţi în veşnicie, sâmbăta moşilor de vară, este potrivit să vorbim despre grija de cei morţi prin iertarea şi pomenirea lor.
Moartea, marea dramă a existenţei omeneşti, este folosită de oameni ca un prilej de umanizare a lor, ca un prilej de a ne manifesta mila unii faţă de alţii, care ne trezeşte conştiinţa că toţi suntem supuşi aceleaşi mari dureri şi neputinţe, că n-avem niciun motiv să stăruim mândrindu-ne unii faţă de alţii şi confirmând amăgitoa­rea noastră alipire la plăcerile trecă­toare ale lumii. Privind la moartea care a atins pe unul dintre noi, conş­tientizând că ne va atinge pe fiecare, ea ne devine un prilej de a redeveni oameni, de a gândi şi la neputinţa noastră prin noi înşine, dar şi la va­loarea ce ne-o dă Dumnezeu, cerându-ne să ne iertăm unii pe alţii şi să ne rugăm unii pentru alţii în dobândirea fericirii de veci.
Obiceiul iertării celui decedat arată atât credinţa în continuarea vieţii după moarte, cât şi credinţa într-o judecată finală. Însă el cuprinde în sine şi o mare smerenie din partea celui ce pleacă dintre noi, care cere iertare în preajma morţii de la toţi, cât şi o biruinţă a bunătăţii şi înţelegerii slăbiciunii omeneşti de către cei ce rămân faţă de cei ce pleacă. Toate sunt mijloace de umanizare, cu mare efect în viaţa unui popor autentic creştin. Iertarea ce o dau celui decedat cei ce au trăit aproape de el este şi o manifestare de smerenie a lor, întrucât o fac cu conştiinţa că şi ei vor avea nevoie de iertarea celor cu care au convieţuit. Iar dacă nu iartă ei altora, cum îi vor ierta alţii pe ei? Dar, mai ales cum îi va ierta Dumnezeu? Deoarece în rugăciunea „Tatăl nostru”, însuşi Mântuitorul Hristos ne-a învăţat: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşi­ţilor noştri”.
Apoi, iertarea ce o dau cei rămaşi celui adormit este propriu – zis o rugăciune către Dumnezeu, ca să-l ierte. Aceasta este, de fapt, formula iertăciunii: „Dumnezeu să-l ierte!”. Cel ce iartă nu face decât să accepte să se roage lui Dumnezeu pentru cel adormit, ca să-l ierte, pe de o parte, iar pe de altă parte, el îi adresează lui Dumnezeu rugăciu­nea ca să-l ierte, arătându-I că din partea sa l-a iertat. Numai în acest caz îl va ierta Dumnezeu şi pe el, căci Hris­tos a spus: „De veţi ierta oameni­lor gre­şelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 6, 14).
Iată de ce este nevoie de acele „ier­tăciuni” la o înmormântare şi de slujbele de pomenire pentru cei adormiţi. Pentru că odihna sau liniştea su­fletească de după moarte depinde şi de iertarea celor ce rămân în viaţă.
Astfel, atât slujba înmormântării cât şi slujbele de pomenire a celor adormiţi sunt un prilej de afirmare şi întărire a comuniunii celor rămaşi în viaţa pământească cu cel ce a trecut la cele veşnice. Acest dialog al cererii şi acordării iertării are un caracter triun­ghiular, în care Dumnezeu este deasupra ambelor părţi sau între ele, fiind o rugăciune a întregii comu­nităţi, animată de rugăciunea preotului către Dumnezeu, pentru iertarea celui ce a murit, ca manifestare a credinţei că acela n-a murit de tot.