Calea, Adevărul şi Viaţa / De ce avem nevoie de rugăciune?

Cuvântul „rugăciune” are din cele mai vechi timpuri sens de sacru, de convorbire sfântă, de recunoaştere a unei distanţe, a unei diferenţe calitative între cel ce se roagă şi Cel care primeşte rugarea.

Cuvântul presupune recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu, ca persoană cu care se poate dialoga, care aude,  înţelege şi are puterea nelimitată de a răspunde cum vrea, când vrea, cui vrea, potrivit unor criterii cunoscute în chip absolut numai de El, criterii care în parte ne-au fost dezvăluite şi nouă prin Mântuitorul Hristos.

Dialogul cu Dumnezeu este firesc, tot aşa cum sunt fireşti şi convorbirile dintre noi oamenii. Noi ne ajutăm unii pe alţii, ne dăm sfaturi, ne împletim destinele în convieţuirea socială, depindem unii de alţii, aşa încât ne folosim unii de realizările şi de munca altora. Dumnezeu, fiind creatorul nostru, Cel ce ne-a dat viaţa şi ne-o veghează prin purtarea Sa de grijă, este şi El implicat în destinele noastre. Atunci, oare, nu este drept să fie consultat, să fie rugat să mai intervină acolo unde este nevoie şi să corecteze ceea ce noi, prin voinţa noastră sau prin anumite determinări omeneşti, am făcut să nu iasă socoteala tocmai bună?Desigur că unii pot spune că Dumnezeu vede şi fără să-I spunem noi ce este de făcut şi de corectat, de ce nu intervine fără să fie rugat? De ce lasă unele lucruri să se desfăşoare pe căi care nu corespund ordinii dorite de El şi adesea nici intereselor oamenilor?

Dacă ne aducem aminte că Dumnezeu ne-a creat liberi, că ne-a înzestrat cu raţiune şi cu liber arbitru, cu capacitatea de alege noi înşine între bine şi rău, spre a face din noi fiinţe libere, nu automate manevrate de voinţa Sa, atunci răspunsul la întrebările de mai sus se lămureşte cu uşurinţă. Ştim că suntem liberi, ne convine să fim liberi, însă nu întotdeauna ne întrebuinţăm libertatea cum ar trebui. Uneori nu ne ies socotelile. Uneori în socotelile noastre intervin şi alţii, cum intervenim şi noi în ale altora.

Uneori ne găsim la răspântii şi ne vine greu să ne decidem asupra direcţiei ce este bine a fi urmată. Alteori ni se pare că totul s-a blocat în faţa noastră şi ne ameninţă o stare de disperare. În astfel de situaţii cerem atunci o intervenţie. O cerem şi unii altora, însă o cerem mai cu seamă lui Dumnezeu, să ne descurce, să ne orienteze, să ne ajute.

Cei care păstrează neîncetat legătura statornică cu Dumnezeu au şansa unei asistenţe permanente.

Voinţa lor liberă, capacitatea de hotărâre este ajutată de lumina harului dumnezeiesc, ca să aleagă întotdeauna binele, să nu o ia pe căi greşite, de pe care drumul de întoarcere este greu şi anevoios. A cere asistenţa lui Dumnezeu înseamnă a dori să ne orientăm voinţa, gândirea şi simţirea, în sensul celor voite de El, a Binelui, Adevărului şi Dreptăţii.