Calea, Adevărul și Viața / Daruri diferite

Prin pilda talanților, Mântuitorul Hristos adeverește că viață noastră este dar dumnezeiesc și deci nu trebuie privită cu iresponsabilitate, ci cultivată mereu, pentru a-și ajunge adevăratul scop – mântuirea. Fiecare om își are rostul său în iconomia divină, pentru care i s-au încredințat anumite daruri, pe care trebuie să le lucreze și prin mijlocirea cărora să-și poată câștiga mântuirea. Tot omul este înzestrat cu daruri, însă ele își justifică existența numai în măsura în care sunt orientate spre scopul pentru care ne-au fost încredințate.

Darurile ni se oferă în mod inexplicabil, fără ca noi să avem vreun merit în atribuirea lor, pe care Dumnezeu ni le dă odată cu venirea noastră în lume. Faptul că ne sunt oferite ne face răspunzători față de Cel care ni le atribuie, întrucât suntem ființe înzestrate cu conștiința răspunderii de sine. Talanții, pe care stăpânul din parabolă i-a dat slujitorilor săi reprezintă darurile încredințate de Dumnezeu oamenilor, fără a primi toți aceleași daruri și nici în proporții egale, ci fiecăruia i se dă diferit.

Ceea ce ne poate nedumeri este faptul că împărțirea darurilor nu se face în mod egal pentru toți oamenii, având tendință de a-L acuza pe Dăruitor că este părtinitor față de slujitorii Săi, favorizandu-i pe unii în detrimentul celorlalți. Fiecare om este creat de Dumnezeu cu un anumit rost, atât în cadrul societății, cât și în planul mai general al iconomiei divine și în virtutea unei logici care întrece puterea noastră de înțelegere, însă nimeni și nimic nu se ivește în orizontul firii la voia întâmplării. Faptul că Dumnezeu împarte în mod diferențiat talanții nu face decât să indice cât de diferiți suntem unii față de alții, dar și cât de necesari ne suntem, ceea ce descoperă că nu suntem un scop în sine, ci că nu putem exista decât în măsura în care ne raportam la ceilalți și, prin ceilalți, la Dumnezeu, întrucât „fiecare ne suntem mădulare unii altora, având însă daruri diferite” (Rom. 12,5). Pentru noi, nu este atât de important să știm de ce Dumnezeu nu împarte talanții în mod egal, pentru că nu vom înțelege niciodată criteriile după care o face. Ca să putem cuprinde aceste aspecte, ar însemna să cunoaștem taina ivirii noastre dintru începuturi și să fim martorii propriei noastre nașteri. Mult mai important este să fim conștienți de valoarea talanților care ni s-au încredințat și, mai ales, de faptul că Dăruitorul așteaptă de la noi roadele cuvenite. Ceea ce trebuie să ne preocupe nu este cât am primit, ci ce trebuie să fac cu ceea ce am primit. Datoria de căpetenie nu este să știi cât de mare este darul primit, ci grija pentru sporirea lui.

Răsplata pe care stăpânul din parabola o dă celor care au lucrat talanții încredințați ne descoperă și un alt aspect esențial pentru noi: acela că prin ei suntem provocați să răspundem nu doar aici, ci mai ales dincolo, întrucât finalul deschis al parabolei ne scoate din dimensiunile imediate ale existentei și ne prelungește către un alt orizont, de deasupra noastră. În daruri se străvede Dăruitorul, Cel ce așteaptă lucrarea noastră și prin care darul își dobândește plinirea. Cel care a acceptat și a lucrat talanții, indiferent de câți a primit, și-a asumat sensul pentru care i-au fost încredințați, deschizându-se spre veșnicie. Dumnezeu nu cere de la noi mai mult decât suntem capabili să lucram și nici nu pune asupra noastră poveri mai mari decât putem duce, dar prin împreună-lucrare cu El putem împlini ceea ce dorește de la noi.

 Pr. Cristian Ștefan