Calea, Adevărul și Viața / „Dacă voiește cineva să vină după Mine...”

După cum este chemarea Mântuitorului Hristos, trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Hristos, adică a-i urma învățăturile, este la voia noastră. Este la voia noastră să mergem la întâlnirea cu El sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. Este marele dar și privilegiu care ne-a fost dat la creație. Este marea taină a lumii oamenilor. Ea, lumea oamenilor, poate chiar să își imagineze că este autonomă, că a apărut de la sine și că poate să se organizeze în mod liber, după legi pe care și le creează ea însăși.

Însă, este de la sine înțeles că libertatea pe care a dat-o Dumnezeu și care izvorăște din Dumnezeu nu este o libertate fără termeni de alegere, fără arătarea căilor care stau în fața libertății, a opțiunilor. Dumnezeu le-a arătat oamenilor calea spre Sine și le-a descoperit cum se merge pe ea și unde se ajunge, îndemnându-i să meargă pe ea, întrucât aceasta este calea cea bună. A lăsat oamenilor și calea spre altceva, însă i-a avertizat că își vor pierde mântuirea. „Cine părăsește calea (Domnului) este aspru pedepsit” (Prov. 15,10).

Credem că Dumnezeu a găsit în acordarea libertății forma ideală a unei omeniri care să se simtă demnă și independentă, până la riscul de a se priva chiar de El. Pe această libertate și-a clădit sistemul creației, lăsând la libera alegere a oamenilor asumarea răspunderii de a fi cu Sine sau nu. Mai mult, tuturor le-a pus la îndemână, pe lângă libertate, și mijloacele care să-i orienteze în opțiunile libertății. Mântuitorul Hristos, prin cuvintele „Dacă voiește cineva...”, ne oferă opțiunea urmării Sale. Îl scoate pe cel liber de sub dilemele opțiunilor, oferindu-i o orientare. Și îi oferă criteriile opțiunii pe care El o consideră a fi optimă, în perspectiva scopului și destinului ultim al creației. Dar nu operează prin constrângere, cu sila, întrucât sila ar întuneca viața, l-ar umili pe om, l-ar degrada.

Aici am putea veni cu completarea că, totuși, sunt lucruri care nu depind de noi. Cum ar fi: nu depinde de noi să ne naștem aici sau în altă parte, să ne naștem bărbat sau femeie, nu depinde de noi să avem o înălțime sau alta, nu avem o inteligență la fel unii cu alții. Însă, dincolo de acestea, avem libertatea de a decide noi, de a merge spre bine sau spre rău, de a lucra pentru mântuirea noastră sau împotriva mântuirii noastre, de a iubi aproapele sau de a nu-l iubi, de a crede sau de a nu crede. Toate acestea depind de noi și sunt la voia libertății noastre. Nu ne va cere Dumnezeu socoteala dacă nu am fost prea inteligenți, dar ne va cere socoteala dacă nu am făcut efortul de a învăța, de a ne lumina, de a întreba, de a cunoaște.

Nu ne va cere Dumnezeu niciodată socoteala pentru că suntem bărbați sau femei, dar ne va cere socoteala de felul cum am împlinit poruncile date fiecăruia în parte. Deci, rămân actele vieții noastre în care avem libertatea de mișcare și de alegere, iar de se întâmplă uneori să nu mai avem libertatea de a alege, să primim totul cu înțelepciune și seninătate și să știm că pentru acestea nu ne va cere Dumnezeu socoteala. Ne va cere socoteala, însă, asupra înțelepciunii cu care le-am primit. De pildă, cum am primit o boală de care nu suntem responsabili, un accident, o pedeapsă nemeritată, obligația de a face ceva împotriva voinței noastre și altele asemenea.

Principiul pe care trebuie să îl înțelegem cu toții este să facem tot ce stă în puterea voii, minții și a simțirii noastre ca să ne organizăm armonic viața pe pământ și să ne-o pregătim pe cea de dincolo. Să muncim, să creăm bunuri materiale și duhovnicești, să ne creștem copiii după legea morală creștină, a iubirii și a dreptății, a cinstei și onestității, a generozității și a dăruirii pentru alții, a fricii de Dumnezeu și a ascultării de poruncile Lui.