Calea, Adevărul şi Viaţa / Cunoaşterea de sine – cale către Dumnezeu, cale către mântuire

Există un număr foarte mare de încercări de a defini fiinţa umană, de a surprinde şi explica ceea ce este în esenţa ei, încercări venind din partea unor specialişti din cele mai diverse domenii, fie ei filosofi, antropologi, sociologi sau politologi.
Faptul că există un număr aşa de mare şi atât de divers de încercări de definire a fiinţei umane, nu trebuie nici să ne deconcerteze, nici să şocheze sau să nedumirească, pentru că într-o anumită măsură, ele, fiecare în parte, surprind ceva din complexitatea sa, fără să poată avea însă pretenţia că sunt complete ori definitive, sau că ar exprima adevărul în totalitatea lor. Această multitudine de opinii şi încercări de definire a omului nu face în fond altceva decât să confirme faptul că el este în esenţa lui o realitate mult mai complexă, care nu poate fi surprinsă sau epuizată printr-o simplă formulă sau definiţie lapidară. Se poate spune că, în fond, cunoaşterea de sine este un demers cu mult mai anevoios decât cunoaşterea universului în care ne mişcăm şi existăm, care finalmente nu poate fi, nici el însuşi înţeles, decât în măsura în care se reflectă în om. Înaintăm în cunoaşterea universului, în măsura în care progresăm în cunoaşterea propriei noastre existenţe.

Fiinţa umană este în alcătuirea sa cea mai intimă, o mărturie despre existenţa Creatorului său: „o oglindă transparentă prin care se vede Dumnezeu”, după cum spunea Teolipt, mitropolitul Filadelfiei (Filocalia, vol 7, p.44), neputând fi explicată decât teologic.
În esenţa lui, omul este şi rămâne o taină, începând din prima clipă a existenţei sale pământeşti şi până în ultimul moment al parcursului său terestru, până în momentul dramatic al morţii, totul stă sub pecetea tainei. Omul este în integralitatea existenţei sale o taină, dar o taină „afundată în taina infinită a lui Dumnezeu” (Stăniloae, Dumitru – Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p.68).
Omul se va cunoaşte pe sine doar în măsura în care se va recunoaşte în dependenţa sa fiinţială de Dumnezeu şi, îl va cunoaşte pe Dumnezeu în măsura în care va reuşi să se înţeleagă pe sine în acest mod: „Dumnezeu te cunoaşte pe tine şi te face să te cunoşti pe tine însuţi prin El, şi cunoscând pe Dumnezeu şi cunoscând drumul ce te poate duce la adevărata ta împlinire” (Stăniloae, Dumitru – Sf. Treime, p.84).
Cunoaşterea de sine este premisa spre cunoaşterea lui Dumnezeu, iar cine se cunoaşte pe sine în acest mod, va trebui să se recunoască în dependenţa sa de El, dependenţă care îi va descoperi respon­sabilitatea atât faţă de sine, cât şi faţă de Dumnezeu.
Faptul că se recunoaşte dependent de Dumnezeu cel infinit, îl va determina pe om să nu poată considera că a ajuns vreodată cu adevărat la mântuire, ci aceasta mereu îl va împinge să dorească şi să tânjească după ea. Dumnezeu este ţinta şi scopul final al vieţii umane.