Calea, Adevărul şi Viaţa. „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste să vă apropiați”

Cuvintele acestea reprezintă che­marea adresată tuturor credin­cioșilor, prezenți în biserică, în vederea împărtășirii cu Hristos-Dumnezeu Cel viu și adevărat.
De la bun început este bine să înțelegem că „frica de Dumnezeu” este singura frică pe care trebuie să o avem, întrucât, după cum ne spune Sfânta Scriptură: „Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii”. Însă, în vremurile noastre se vede că frica de Dumnezeu a fost înlocuită, în primul rând, cu frica de moarte, o frică nejustificată, atâta vreme cât știm că nu suntem eterni pe pământ, realitate care ar trebui să ne determine ca gândurile și faptele noastre să fie conectate la veșnicia adevărată, cea pe care ne-o oferă Dumnezeu din momentul zămislirii noastre și de care să ne putem bucura după momentul trecerii noastre în cealaltă lume.
Această înlocuire a fricii de Dum­nezeu vine din cauza slăbirii credinței noastre, o slăbire care ne face să ne pierdem timpul cu lucrurile secundare în detrimentul esențialului.
 De ce am făcut această introdu­cere? Deoarece, în aceste zile de epidemie, ne confruntăm cu o problemă hotărâtoare în ceea ce înseamnă înaintarea noastră du­hovni­cească, în vederea dobân­dirii mântuirii sufletelor: îm­păr­tășirea cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Și observăm că discuțiile în jurul acestui aspect se concentrează mai mult pe cum ne împărtășim și nu pe faptul că este benefic să ne împărtășim, pierzându-ne în discuții de gen împărtășire cu linguriță sau fără linguriță, cu o singură linguriță sau cu mai multe lingurițe de unică folosință etc.
Răspunsul la toate frământările și îndoielile noastre ni-l dă, atât din punct de vedere pastoral cât și teologic, Sf. Ap. Pavel în întâia Epistolă către Corinteni 10, 16-17, unde ne spune că trebuie să ne împărtășim cu toții, cu sau fără linguriță, „dintr-o singură pâine”, „dintr-un singur pahar al bine­cuvântării” și astfel suntem „un singur trup”. Ce poate fi mai simplu și mai clar decât atât? Asta trebuia să spunem de la bun început în Biserică, de aici trebuia să începem discuția, nu să sărim la lingurițe de plastic sau, de partea cealaltă, la simbolisme închipuite. Dacă exista cel mai mic simbolism teologic al lingu­riței, atunci nu doar credincioșii, ci și preoții s-ar fi împărtășit tot cu ea.
Credința în puterea Sfintei Euharistii nu stă în folosința comună a linguriței de împărtășanie, ci în pregătirea noastră temeinică pentru întâlnirea cu Mântuitorul nostru Hristos: dacă am iertat, dacă am iubit, dacă am răbdat, dacă ne-am rugat, dacă am postit, dacă n-am bârfit, dacă n-am cerut șpagă la serviciu, dacă n-am dat like la prostiile de pe Facebook etc. Dar este mai ușor să strecori țânțarul și să înghiți cămila.
De aceea, este atât de importantă credința celui care se împăr­tă­șește, credința care se face vie și viață prin fapte, care înnoiește și transformă duhovnicește, care se răstignește cu Hristos și înviază împreună cu El pentru împărăția cerurilor cea lăuntrică.

Dacă se înțelege acest lucru și cunoaștem cât de mare este pu­terea credinței, atunci vă invit nu doar să vă împărtășiți după un bolnav contagios, ci să luați în serios cuvintele Mântuitorului, care ne spune câtă putere putem primi de la Dumnezeu: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma…” (Marcu 16, 17-18)