Calea, Adevărul și Viața / Crucea cea de viaţă făcătoare

Cea de a treia săptămână a Postului Mare se încheie cu prăznuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că: „Mare este taina Crucii şi cine a cunoscut-o a înţeles adâncul Scripturilor şi ştiinţa tuturor celor văzute şi cugetate”.
Crucea este semn omenesc, dar în acelaşi timp şi semn dumnezeiesc. Semn omenesc deoarece omul a fost plăsmuit de la început în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură şi de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinţei şi al morţii. Însă, de când Hristos S-a răstignit pe ea, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de bucurie, de biruinţă şi de viaţă.
Din acel moment cele două înţelesuri au rămas împreună, iar în viaţa noastră pământească cele două cruci se suprapun şi alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie să o ducă tot creştinul în urma Mântuitorului Hristos, după cuvântul Său: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede se sine,
să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.
Mântuitorul Hristos a fost foarte realist privind viaţa aceasta şi viaţa viitoare, iar acest realism a constat prin faptul că a redat întotdeauna esenţialul în privinţa mântuirii.
Multe realităţi negative din fiinţa noastră, ca urmări ale păcatului, îl înrobesc pe om şi ca orice boală îl slăbesc din punct de vedere spiritual, îi atacă ce este mai important pentru viaţă – voinţa şi curajul. Ştim, din experienţă, că de obicei orice medicament este amar. La fel se întâmplă şi cu cele sufleteşti, pentru că nu este uşor să fii atent la vorbire ce, cum şi cât să vorbeşti, nu este uşor să potoleşti patimile legate de trup şi cu atât mai greu frământările lumeşti sau stăpânirea urii, ambiţiei şi răzbu­nă­rii. Este nevoie de adevărate eroisme pentru potolirea acestora. Or, aceste eroisme ne pot produce foarte grele suferinţe, suferinţe care sunt numite „cruci”.
De cele mai multe ori este neplăcut pentru noi să ne asumăm aceste „cruci”, atâta timp cât suntem înclinaţi spre comoditate, dar, la fel de adevărat, este cunoscut faptul că robirea în păcatele mai sus amintite ne poate produce, şi ea, grele suferinţe. Dacă înfrânarea de păcate este grea, suferinţa pe care o aduce păcatele poate să fie chiar chinuitoare.
Numai că înfrânarea de păcate duce la întrămare, la primenire, la viaţă, fiind deci o suferinţă mântuitoare, salvatoare, pe când înrobirea în păcate duce la moarte sufletească. Cu alte cuvinte, o suferinţă duce spre viaţă, iar cealaltă spre moarte.
Puse faţă în faţă diferenţa este mare, iar folosul este incomparabil. De aceea, se cade să luăm, cu mult curaj, suferinţa Crucii mântuitoare, despre care ne vorbeşte însuşi Iisus Hristos, în sensul de a-L urma pe El.
Rostul postului în care ne aflăm este tocmai acela al luptelor duhovniceşti prin înfrânare, deci prin suferinţă, pentru a fi biruitori şi a dobândi viaţa veşnică, viaţă care începe încă din lumea aceasta.