Calea, Adevărul şi Viaţa. Criteriul Judecății de Apoi – Iubirea creștină

Când Hristos va veni să ne judece, care va fi criteriul judecății Lui? Parabola Înfricoșătoarei Judecăți ne răspunde: iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară pentru o justiție abstractă și pentru „săracii” anonimi, ci iubirea concretă și personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viața mea. Această precizare este importantă, pentru că astăzi, din ce în ce mai mult, creștinii tind să identifice iubirea creștină cu grijile politice, economice și sociale; cu alte cuvinte, ei mută centrul de greutate de la persoană și evoluția sa unică la entități anonime precum: „clasă socială”, „rasă” etc. Nu spunem că aceste preocupări sunt greșite. Este limpede că pe cărările vieții lor, în responsabilitățile lor cetățenești, profesionale etc., creștinii sunt chemați să se îngrijească, să facă ce este mai bine, după posibilitatea și înțelegerea lor, pentru o societate dreaptă, egală și în general mai umană.
 Ca atare, iubirea creştină este ceva diferit si această diferență poate fi înțeleasă și menținută dacă Biserica își va păstra misiunea sa unică și dacă nu va deveni o simplă „agenție socială”, fiind limpede că Biserica nu poate fi considerată astfel.
Iubirea creștină este „imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi el, și pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veșnică și tainică, a hotărât să-L aducă în viața mea, fie chiar și pentru câteva momente, nu ca pe un prilej de a face „o faptă bună” sau ca pe un exercițiu de caritate, ci ca începutul unei veșnice însoțiri în Dumnezeu Însuși. Pentru că, într-adevăr, ce este dragostea decât acea putere tainică ce trans­cende întâmplătorul și exteriorul din „celălalt” – prezența sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – și ajunge la suflet, unica „rădăcină” personală a ființei umane, partea divină din el?
Dacă Dumnezeu iubește fiecare om, aceasta se întâmplă pentru că El cunoaște comoara neprețuită și absolut unică, „sufletul” sau „sinele” pe care El le-a dăruit fiecăruia în parte. Iubirea creștină este atunci participarea la acea cunoaștere divină și darul acelei iubiri divine. Nu există iubire „impersonală”, pentru că iubirea este minunata descoperire a „persoanei” în om, a unicului și personalului în comun și în general. Este descoperirea a ceea ce este „de iubit” în fiecare om, a ceea ce este de la Dumnezeu.
Din acest punct de vedere, iubirea creștină este uneori opusul „activismului social” cu care atât de adesea se identifică creștinismul astăzi. Pentru un „activist social” obiectul iubirii nu este „persoana”, ci „individul”, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte „umanități”. Dar pentru creștinătate omul este „demn de a fi iubit” pentru că el este persoană. Acolo persoana este minimalizată la noțiunea de „individ”; aici individul este văzut numai ca persoană. „Activismul social” nu are nici un interes pentru persoană și cu ușurință o sacrifică pentru „interesul comun”. Creștinismul pare să fie, și în anumite privințe de fapt este, mai degrabă sceptic față de acea „umanitate” abstractă, săvârșind un păcat de moarte împotriva sa de fiecare dată când renunță la grija și la dragostea sa pentru persoană.
Creștinismul, cu siguranță, are responsabilități către această lume și trebuie să le îndeplinească. Acesta este domeniul „activismului social” care aparține în totalitate „acestei lumi”. Iubirea creștină țintește, totuși, dincolo de „această lume”.
Parabola Judecății de Apoi ne vor­bește despre iubirea creștină. Nu toți suntem chemați să lucrăm pentru „umanitate”, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul și harul iubirii lui Hristos. Știm, însă, că toți oamenii au nevoie în cele din urmă de această iubire personală – recunoaș­terea sufletului unic din ei, în care frumusețea întregii Creații se reflectă într-un mod unic.