Calea, Adevărul și Viața / Credință stăruitoare

Viața de zi cu zi ne dovedește faptul că nimic nu se poate dobândi fară stăruință. Fie că e vorba de cunoștinte, de iscusință sau chiar bogăție. Meșteșugarul stăruitor își desăvârșește iscusința. Negustorul stăruitor se îmbogățește. Un preot stăruitor își aduce pe calea cea dreaptă enoriașii. Un om al artei stăruitor arată frumusețea lumii. Un savant stăruitor descoperă legile firii. Nici cel mai isteț copil nu va reuși să învețe a scrie dacă nu deprinde scrisul prin stăruință. Cu atât mai mult nu va reuși nici să scrie frumos. Poate avea cineva cea mai frumoasă voce din lume, nu va ajunge un bun cântăreț dacă nu exersează. În concluzie, nu poate fi zi în care să nu ne amintim și noi și să amintim altora câtă nevoie este de perseverență și tenacitate în orice lucru. Perseverența pusă în slujba binelui și frumosului am putea spune că este singura faptă bună de care nu se îndoiește nimeni și pe care o recomandă oricine. Însă, stăruința aceasta în lucrare, atât de lăudată și pomenită, e doar o școală a stăruinței pe tărâm sufletesc și duhovnicesc. Toată stăruința dinafară întru a înfrumuseța și cultiva lucruri, întru a strânge avere, știință și iscusință este doar o icoană a minunatei stăruințe pe care trebuie să o avem în a ne infrumuseța și a cultiva inima, în a ne îmbogăți sufletul, ființa noastră lăuntrică nemuritoare. Cu fiecare pagină, Sfânta Scriptură ne învață stăruința pe tărâmul duhovnicesc, atât cu cuvântul, cât și cu pilda stăruinței și nestăruinței omenești. Două pilde înfricoșătoare ale nestăruinței în bine le avem în Adam, strămoșul neamului omenesc, și în Iuda, care din apostol a ajuns vânzătorul lui Hristos. Amândoi fuseseră așezați, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în cea mai strânsă apropriere de El. Adam era cu Dumnezeu în Rai, iar Iuda cu Hristos pe pământ. Amândoi au început cu ascultare și au sfârșit cu necredință, însă starea lui Iuda a fost cu mult mai rea decât a celuilalt, întrucât avusese în față pilda lui Adam și a nesocotit-o.

În alte situații, amintim că Saul nu a perseverat și și-a pierdut mințile, iar Solomon nu a stăruit în cele bune și regatul s-a frânt în două. Dar ce stăruință a avut în credință Avraam! Ce stăruință întâlnim la Iacov în smerenie, la Iosif în castitate, la David în pocăință sau la dreptul Iov în răbdare! Ce pildă preaminunată la Preacurata Fecioară în feciorie, la dreptul Iosif în ascultare, la Apostoli și la următorii lui Hristos în dragostea față de Domnul! Toate aceste pilde ne arată că stăruința este biruitoare și se încununează încât nimeni din cei care citesc Sfânta Scriptură nu au cum să spună că nu au știut, că nu li s-a spus. Cum de au știut atâta mulțime de sfinți și mucenici, de la Întruparea lui Hristos și până azi, iar noi nu? Însă, se pare că nu știința ne lipsește, ci îndrăzneala de a pune în practică binele. Să cunoști ceea ce este stăruința în bine și să fii nebăgător de seamă aduce după sine îndoită osândă. Cine nu a urmat calea aceasta pentru că nu a auzit de ea, puțin va fi judecat, dar cine o cunoaște și nu o urmează va fi aspru judecat. Cărarea binelui duce în sus, de aceea este foarte anevoioasă la început pentru cel obișnuit pe drum drept sau să coboare. Cine o ia pe calea binelui și se întoarce apoi din drum nici măcar nu rămâne în locul de unde a pornit la început, ci se prăbușește tot mai adânc în întuneric și pierzanie. De aceea spune Mântuitorul Hristos: „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăția lui Dumnezeu” (Luca 9, 62). Niciun om care crede în Hristos nu va pieri. Să nu dăm înapoi nicio clipă. Să avem credință stăruitoare necontenit și să nu lăsăm focul credinței să se răcească. Să ne rugăm stăruitor la Dumnezeu pentru noi înșine, pentru întreaga Biserică și pentru tot neamul românesc și creștinesc. Iar „credința – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici - va întări sufletele noastre și va scoate de la noi toată frica și toată îndoiala; rugăciunea ne va limpezi sufletele și ne va umple de bucurie, de gânduri bune și de dragoste”.