Calea, Adevărul şi Viaţa. Credință și rațiune

S-a încetățenit o vorbă cum că Biserica ar susține expresia: „Crede și nu cerceta”. Nimic mai greșit! Nu putem crede că credința ar exclude rațiunea, raționamentul sau cugetarea. Mântuitorul Hristos le-a spus celor care îl ascultau: „Rătăciți, neștiind Scripturile”. Cu alte cuvinte, dacă nu citești și dacă nu înțelegi, te poți rătăci, nemaiputând transmite mai departe adevărul. Tot El a mai spus: „Viața veșnică aceasta este: ca ei (oamenii) să te cu­noască pe Tine singurul și ade­văratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”.
Așadar, viața veșnică este cu­noaș­tere, mântuirea este cu­noaș­tere, iar cunoașterea nu se poate face în afara rațiunii, în afara puterii de înțelegere a omului. De aceea, un creștin adevărat trebuie să și înțeleagă ceea ce crede, chiar dacă întru început credința o primește din auzite, fie de la mama, fie de la bunica. Însă odată cu creșterea, omul începe a-și pune o sumedenie de întrebări la care el trebuie să aibă și răspunsuri. Toată viața pământească omul își pune întrebări și s-ar putea să aibă, de nenumărate ori, chiar și îndoieli, dar trebuie să știe că îndoiala nu-l conduce la ne­credință, ci, mai mult, îndoiala îi întărește credința.
Toată problema se pune între a crede cu ingenuitate ca Sfintele Mironosițe, între a crede și a-ți consolida credința prin cunoaș­tere și studiu, și între a crede prin revelație, așa cum se în­tâmplă cu adevărat cu cei lu­minați, în simplitatea lor, având o credință puternică, acea cre­dință care mută și munții din loc.

Singurul păcat nu poate fi altul decât faptul de a-L supune experimentului pe Dumnezeu, fap­tul de a-L ispiti. Ca un exemplu, noi știm de existența Giulgiului lui Iisus de la Torino, despre care există păreri diferite în ceea ce înseamnă autenticitatea lui. Noi nu știm exact dacă este autentic sau nu. Poate o fi, poate nu o fi autentic. Ceea ce este cert, este faptul că nu auten­ticitatea giulgiului mă face să cred în Învierea lui Hristos. Cel mult mă poate face să cred în faptul că Hristos a murit și că a zăcut în mormânt înfășurat într-un giulgiu, pe care au rămas însemnele rănilor Sale și ale chipului Său. Dar nu ne de­mons­trează că El a și înviat. Credința aceasta trebuie să rămână în toată puritatea și curăția ei, ca aceea a Sfintelor Femei care s-au bucurat de cele văzute după Înviere.
Fiecare dintre noi este, într-un fel sau altul, într-un moment al vieții, un fel de Toma. Însă, nu trebuie să fim un Toma necre­dinciosul, ci un Toma al îndoielii, care își consolidează credința prin rațiune.
Părintele Stăniloae spunea că toată viața noastră pământească se desfășoară între două drumuri paralele, numite „Taină” și „Rațiune”, care la sfârșitul drumului se întâlnesc, afirmând, mai departe, faptul că prin rațiune descoperim tot mai multe aspecte și înțelesuri ale tainei și cu cât acceptăm taina, cu atât suntem mai raționali.
De aceea, ar fi bine să-L iubim pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cu toată ființa noastră, din tot sufletul nostru și din tot cugetul nostru, cel puțin la fel cum ne iubește El pe noi, pentru a-L cunoaște cât mai bine, spre bi­nele nostru vremelnic și veșnic.