Calea, Adevărul și Viața / Convorbirea cu Nicodim

La tainica întâlnire cu Nicodim (Ioan 3,1-21), Mântuitorul Hristos, numindu-l un învățător al lui Israel, îi vorbește ca unui om inteligent și cult, nu recurge la pilde clare sau vorbe sfătoase, ci îi dezvăluie tainele finale și principiile de căpetenie ale noii Legi.

Mântuitorul nu are deloc intenția de a-l cruța pe fariseu, de a-l menaja, de a-l amăgi, de a crede că îi împărtășește adevăruri simple pentru a-l cuceri foarte repede. Nu-i dă nici măcar vreun semn, ci îi aplică regula: celui ce are mult, mult i se va cere. Parcă l-ar împinge în apa adâncă pe unul care nu știe să înoate. Mai mult ca oricând, Mântuitorul Hristos se învăluie în negură și mister, atât sunt de nepătrunse și de zguduitoare cele pe care îi este dat lui Nicodim să le asculte.

Iar bietul om, mare învățat ce era, pricepe prea puțin, reacționând aidoma celui mai neștiutor individ și punând întrebări vrednice de un tânăr fără de carte, ca și cum ar fi făcut parte dintre acei săraci cu duhul care nu au acces la viața spirituală. Cu adevărat Mântuitorul Hristos a izbutit să se îmbrace în negură și taine, iar Nicodim a fost întru totul amețit și pierdut.

De aici, se pot trage două concluzii: a) caracterul extrem de neașteptat, paradoxal și surprinzător al învățăturii creștine; și b) imensa dificultate pentru rațiunea comună și învățătura erudită de a-și asimila adâncurile înțelesuri ale acestei învățături.

Totuși, Mântuitorul l-a înțeles pe Nicodim și nu s-a arătat surprins de răspunsul oaspetelui Său. Și, chiar dacă nu i-a dat alte lămuriri, El a continuat pe aceeași linie, încredințându-se bunei voiri, bunei-credințe și bunelor intenții ale interlocutorului Său, care, în cele din urmă, va sfârși prin a pricepe.

Episodul Nicodim este dovada cea mai bună a imposibilității culturii și inteligenței de a constitui singure calea către Hristos. Momentul Nicodim mai este și singurul exemplu al unui fariseu luminat de credință, ceea ce, cu siguranță, va fi fost și pricina de mângâiere și încredere pentru Domnul Iisus Hristos. Unul dintre ai Săi care -L caută, îl recunoaște, i se dăruiește! Nicodim este prudent (vine noaptea, intervine procedural), e un fariseu, dar nu e orb; își dă seama că numai unul care vine de la Dumnezeu poate săvârși ceea ce face Iisus Nazarineanul. De aceea și merge la El. Cazul Nicodim dovedește că toți sunt chemați și toți sunt primiți (vameși, desfrânate, păcătoși, cărturari). Fiecare după măsura și felul darului, pregătirii și minții. Nicodim ni se înfățișează ca opusul fratelui celui bun din parabola fiului risipitor. Spre deosebire de acela, el – drept, cărturar, curat – intră la ospăț, nu se sfiește a se alătura desfrânatelor și păcătoșilor; nu se întrevede nici pic de orgoliu la el. Nicodim ne oferă tabloul frumos al cărturarului modest, al fariseului nesigur și nedelectat de sine. Îl vedem plin de bunăvoință, curiozitate și incertitudine, de puternica dorință de a înțelege și a crede, plin de admirație și venerație pentru Cel care-i stă în față și ale Cărui vorbe le ascultă cu teamă, dar și stăpânit de o mare nădejde.

Această nădejde sănătoasă ar fi bine să o aibă și intelectualii acestor vremuri ce sunt covârșite de informații, lume digitală și servo-mecanisme, pentru a înfometa de credință în Hristos, credință ce ne ajută să înțelegem lumea semnificațiilor tuturor celor făcute și făgăduite de Mântuitorul Hristos.