Calea, Adevărul şi Viaţa. Cer și pământ

De-ar fi să ne gândim la existența pă­mântului fără cerul care îl înconjoară, imediat s-ar pune în discuţie, dacă mai poate fi pământul împodobit cu atâtea bogații și cu atâta viață cum îl avem astăzi. Căci, ce ar fi un pământ fără cer ? O împărăție a morții. Lutul pe care astăzi îl frământăm, neavând ploaia care vine de sus, ar ajunge să fie piatră seacă, vatră arsă, și un pustiu dogoritor ne-ar arde pe noi ultimii viețuitori, înfometați și lipsiți de roua răcoritoare și înviorătoare de viață.
Apoi un pământ fără soarele ceresc n-ar fi decât un imperiu al gheții. Fără razele luminoase ale soarelui, pământul ar fi într-o veșnică noapte înfrigurată și înspăimântătoare. Fără acest soare ceresc, creat și el de cineva, pământul ar fi, după cum spun și medicii, un imens spital.
Cu alte cuvinte, absența unui cer pentru pământ, pune imediat problema absenței a însuși pământului. Eu
m-am mărginit în a arăta numai cu puține dovezi, ce ar fi un pământ fără de cer, însă câte alte argumente s-ar mai putea aduce în legătură cu această problemă.
Această problemă a cerului se pune și din punct de vedere sufletesc. Spi­ritul, acest însuflețitor și stăpân al materiei, de ar fi lipsit de cerul co­­res­­punzător naturii lui, adică de cerul spiritual, s-ar pune în discuție dacă ar putea exista și dăinui. După cum nu poate fi un pământ material fără un cer material, la fel nu poate să existe o lume pământeană spirituală, fără de un cer spiritual. Fără cer n-ar fi pământul, fără cerul duhovnicesc n-am fi noi stăpâni ai creaturii. Dacă fără prea multă rațiune, ar fi să ne gândim la o lume fără de cerul ei duhovnicesc, apoi am vedea că acea omenire ar fi supusă la cea mai grea pedeapsă, pentru că seceta sufle­tească este mai grozavă și mai pustiitoare decât cea a țărânei. Un suflet neafundat în apa Botezului și nelucrat cu harurile cele cerești, este un împietrit la inimă; este un păgân, care-și mănâncă de viu pe aproapele lui și mai apoi se distruge și pe el prin păcatele și patimile lui proprii. Fără de Soarele ceresc, care este Hristos, n-am avea acea lumină a învățăturilor dumnezeieşti, care ne face să umblăm și să trăim ca niște fii ai luminii. Lipsiţi de lumina vieții am fi fiii întunericului, fiii morții.
Fără de Hristos nu există viață, ci moarte. Numai la căldura învățăturii lui Hristos, ne încălzim sufletele. Dacă n-ar fi Dumnezeu, Părintele din Ceruri, n-am fi nici noi, căci ar în­semna să fim fără de cauza născă­toare a noastră. Ori noi știm prea bine, că în lumea aceasta nimic nu există fără de o cauză. Și cine ar fi putut să ne creeze pe noi stăpâni ai creaturii? dacă nu Unul superior nouă, Cel ce a creat și acest univers, peste care ne-a pus pe noi stăpâni: Dumnezeu, Tatăl nostru din Ceruri. lată cum, și din acest punct de vedere, universul sufletesc își cere Cerul lui, își caută pe Părintele lui. Si ce este mai firesc pentru copil, decât să-și caute părinții.
Fără Cerul înălțimilor noastre sufletești, n-am avea acele chemări și zboruri de avânturi eroice ale atâtor oameni, care prin geniul și jertfele lor ne fericesc pe noi. De nu am fi avut scânteia sufletului nostru din Soarele ceresc, n-am fi putut aduce și avea această strălucitoare flacără a culturii și a civilizației, pe care am aprins-o aici pe pământ.