Calea, Adevărul și Viața / Ce sunt sfinţii?

Sfinţii sunt creştinii care au biruit păcatul şi au trecut dincolo în lumina Împărăţiei cerurilor. Ei sunt în societatea lui Dumnezeu. Sunt casnicii Domnului. Au trecere la Dumnezeu. De aceea îi invocăm ca mijlocitori. Îi ştim cu inimă bună. Credem că se preocupă de destinele noastre şi că, rugaţi, pot interveni pentru noi.

Este un fapt extraordinar acela că noi toţi, fără dificultate, credem că Sfântul Nicolae din secolul al IV – lea, sau Sfânta Cuvioasă Paraschiva din secolul al XI –lea, sau Sfântul Nectarie din Eghina, trăitor în secolele IX – XX, sunt gata să se intereseze de noi şi să ne ajute, deşi nu ne cunosc, deşi sunt atât de departe de noi şi de problemele noastre personale, deşi au trăit într-o altă lume, şi nimic nu-i leagă de noi care să motiveze rugăciunile noastre către dânşii.

Explicaţia este totuşi simplă. Intraţi în categoria sfinţilor, preamăriţi de Dumnezeu, ei au devenit cumva atemporali sau, mai exact, ai tuturor timpurilor şi contemporani ai tuturor oamenilor de pe traiectoria istoriei. Şi mai mult decât atât, au devenit prietenii tuturor oamenilor, cunoştinţele lor apropiate, rudele apropiate, pentru că ei trăiesc în iubire şi iubirea apropie, înfrăţeşte. Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie şi ni-i ţine prezenţi în permanenţă. Îi introduce în familia noastră şi pe noi în familia lor. Un sfânt pe o icoană din camera noastră, devine un familiar al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne întreţinem, ne sfătuim, la care apelăm la nevoie. Şi avem neîndoielnica încredinţare că şi el se simte prezent, că este acolo, că e gata să ne ajute, că îi place să stăm de vorbă cu el, fără nici o dificultate.

Sfântul a intrat în ordinea spirituală în care se află Dumnezeu, în existenţa veşnică. Deşi este din secolul al IV – lea, el este contemporan cu noi, aşa cum este contemporan cu noi şi Dumnezeu „Cel vechi de zile”, Cel din eternitate.. Iată cum în viaţa creştină se trăiesc în chip simplu şi direct cele mai complicate dogme teologice cu privire la Dumnezeu şi la sfinţi, pe care oamenii simpli abia de le-ar putea înţelege din cărţile de doctrină.

Rugăciunile către sfinţi pentru mijlocirea în faţa lui Dumnezeu sunt expresia ştiinţei pe care o au toţi creştinii despre îndumnezeirea omului prin sfinţenie, doctrină care, teoretic, ar fi foarte greu de exprimat de către credincioşii simpli. Însă, practic, toţi o cunosc şi o trăiesc. O trăiesc prin înseşi rugăciunile pe care le adresează sfinţilor.

Aşa se explică cultul sfinţilor în viaţa Bisericii. El dovedeşte comuniunea strânsă dintre credincioşii de aici, cu cei trecuţi dincolo, în slavă. El mărturiseşte despre cinstea pe care o dau creştinii acestor modele realizate şi despre dorinţa lor de a le urma. Cultul sfinţilor este afirmarea speranţei în mântuire. Este recunoaşterea ordinii spirituale în care ne plasăm. Şi chiar dacă nu reuşim totdeauna să fim la înălţimea modelelor, a sfinţilor, rugăciunile noastre către dânşii arată dorinţa noastră de a fi ca ei, de a-i avea în viaţa noastră, în care le facem loc cu braţele deschise pentru că ştim că sfinţii nu ne pot face decât bine.