Calea, Adevărul şi Viaţa. Ce este mândria și ce este slava deșartă?

Aceste două păcate sunt atât de vecine, încât par greu de diferențiat. Însă nevoitorii duhovnicești au știut să facă deosebirea dintre ele, explicându-le astfel:
Mândria se manifestă atunci când omul vrea să se arate pe sine a fi deosebit, altfel, mai bun, mai deștept, mai dotat, mai inteligent decât toți ceilalți oameni. Această dorință, chiar când este îndrep­tățită, nu este neapărat și dreaptă. Scara valorilor o stabilește Dumnezeu. El dă talanții. Noi dăm munca de înmulțire. El apreciază cât am făcut. Oamenii se străduiesc să respecte o scară a valorilor, pe putința discernământului lor. Discer­nă­mântul infailibil, negre­șelnic, îi apar­ține însă numai lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem cât stă în puterile noastre, ca să ne situăm pe un loc bun și de cinste pe scara valorilor. Acolo ne impun virtuțile, cunoștințele, caracterul, specializarea, dar niciodată pretențiile noastre, declarațiile noastre. Nu ne impun cele pe care le pretindem prin cuvinte, ci ceea ce suntem și reușim să fim în ochii altora. Este mai valoros locul pe care
ni-l dau alții, decât cel pe care ni-l dăm noi înșine. Când ne lăsăm în seama altora să ne aprecieze și Dumnezeu ajută la înfăptuirea dreptății.

Mândria nu ține loc de calificare, nici de notă de valoare, fiindcă pe acestea nu ni le dăm noi. De aceea Hristos a specificat, spunând: nu se va îndreptăți cel ce se înalță pe sine. Amănuntul acesta conține toată cheia înțelegerii mândriei. Noi ne pregătim pentru examen. Nimeni, la nici o școală din lume, nu se examinează singur, și nu-și dă singur nota, și nu-și re­zervă singur locul pe care trebuie să fi­gureze.
Slava deșartă este atunci când cineva nu numai că se înalță singur deasupra tuturor și se laudă pe sine, ci dorește să fie lău­dat și de alții. Dorește să fie slăvit de alții. Această slavă este numită de Sfinții Părinți slavă deșartă. De multe ori, cel care vrea să fie slăvit de alții își impro­vizează și calități pe care nu le are. Se prezintă și vrea să apară drept ceea ce nu este, numai și numai ca ceilalți să gân­dească despre el că este altfel, mai bun în toate, mai deștept decât toți ceilalți.
Chiar când cineva ar avea dreptul la o astfel de slăvire, atunci când și-o dă singur, când și-o dorește pătimaș, ea este tot slavă deșartă, pentru că nu rodește virtutea, ci deșertăciunea, mândria. Acestea două se nasc una din alta și una pe alta. Nu pot trăi singure.

Aceste două gânduri ale răutății sunt condamnate atât de Mântuitorul Hristos cât și de Sfinții Părinți. Cea care ne așează în raporturi corecte cu Dumnezeu și cu oamenii este smerenia, căreia printr-un alt nume, mai accesibil vorbirii curente, i se spune modestie. Modestia este lăudată nu numai de Dumnezeu, ci și de societate. Întotdeauna, în toate timpurile a fost mai apreciat omul modest decât cel mândru.