Calea, Adevărul şi Viaţa / Căutarea întru devenire

Nu numai omul îl caută pe Dumnezeu, ci şi Dumnezeu este în căutarea omului, iar când cele două căutări se întâlnesc, rezultă religia. Când caută, omul îşi caută sensul aflării sale în lume, fiind conştient că nu poate fi propriul său sens şi nici nu se poate împlini, dacă se restrânge la sine însuşi.
„Lăsat la mintea lui cea fără judecată” (Romani 1,28), va aluneca inevitabil în absurd şi se va descoperi victima unui travaliu infinit, afundându-se fie în opa­citatea materiei, fie în cele mai mons­truoase forme de religie.
Omul îl caută pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este Cel care îl caută mai întâi. Căutăm, pentru că suntem căutaţi şi alegem pentru că suntem aleşi „din pântece şi de El suntem legaţi” (Psalmi 70,6). Suntem aleşi, dar nu predestinaţi, deoarece prin aceasta am fi anulaţi în însăşi taina fiinţei noastre – libertatea. Căutarea omului îşi are sorgintea în căutarea persoanei sale de către Dumnezeu, el fiind creat întru Dumnezeu. Omul nu există în sine, nici prin sine şi nici întru sine, ci întru Dumnezeu. Nu este în sine, pentru că atunci nu ar fi decât o finitudine; nu este nici prin sine, întrucât nu-şi este propria cauză, după cum nu poate fi nici întru sine, ceea ce l-ar vădi în calitatea de existenţă zăvorâtă în propria sărăcie.

Omul însetează după Dumnezeu pentru că şi Dumnezeu însetează după om şi îl caută, dar nu în „cetate”, loc al aglome­raţiei şi al depersonalizării, al civilizaţiei şi al bunăstării, căci acestea îl ucid pe Dumnezeu prin vacarm şi superficialitate, ci în „pustie”, care este şi spaţiu al reculegerii, nu numai al nemişcării şi al lipsei de viaţă. Pustia este sufletul omului însetat de Dumnezeu şi condamnat să nu-L poată cunoaşte doar prin puterile sale. Omul fără Dumnezeu nu este decât întristă­toare pustie condamnată la nerodire. Însă, numai în pustie este cu putinţă întâlnirea omului cu Dumnezeu, pentru că pustia esenţializează lucrurile, le subţiază şi le purifică, acolo nemaifiind decât un singur lucru fundamental: setea. Dumnezeu şi omul mânaţi amândoi în pustie de acelaşi imbold: setea mistuitoare, se întâlnesc într-acelaşi punct cardinal: apa.
Ca în toate întâlnirile minunate dintre Dumnezeu şi om, vorbirea îi aparţine Lui, El aşteptând ca omul să-I răspundă. „Dă-mi să beau!” îi va cere Hristos samarinencei, deschizând prin aceasta calea întâlnirii prin dialog. Este una dintre cele mai interesante convorbiri din Sfânta Scriptură, este dialogul dintre două fiinţe însetate deopotrivă una de cealaltă. Dumnezeu singur, deoarece „ucenicii se duseseră în cetate”, însetează în pustia lumii, iar fără om, lumea n-ar mai fi decât un pustiu şi omul, singur şi el în pustia păcatelor sale: „cinci bărbaţi ai avut”, pentru că el este cel care îşi creează singurătatea şi transformă lumea, prin păcatele sale, într-o tristă pustietate.

Aşadar, Dumnezeu vine în pustie, însetând să-i dea viaţă. Sosise momentul în care Dumnezeu a venit printre oameni, pentru toţi oamenii, întrucât Dumnezeu nu aparţine doar unora dintre oameni, ci tuturor oamenilor. Prezenţa Lui în Samaria, anticipează universalismul creştin prin acel „nici în Ierusalim, nici în Garizim”. Iar omul trebuie să înţeleagă că este prea sărac ca să îi poată oferi ceva lui Dumnezeu. Nici măcar elementara apă nu-i capabil să şi-o ofere, dar să o mai ofere şi altora.