Calea, adevărul și viața. Când omul nu-L mai dorește pe Dumnezeu în viața lui

Atunci când în viața unui om se întâmplă un mare necaz uneori chiar greu de înțeles, foarte des auzim pusă întrebarea: „Dacă există Dumnezeu, de ce s-a întâmplat? Cum a putut Bunul  Dumnezeu să lase să se întâmple așa ceva și să  privească atât de nepăsător o astfel de situație?”

Un om echilibrat în gândire și înzestrat cu darul vederii lucrurilor, conform cu realitatea, cu siguranță ar spune că Dumnezeu a fost și rămâne, ca și noi, profund îndurerat, numai că noi, de ani de zile, încercăm, și pe alocuri reușim, să îl scoatem din școlile noastre, din guvernul și din viețile noastre, că ne putem descurca și singuri,  fără ajutorul Lui. Iar El, fiind cu mult bun-simț, pur și simplu se dă, cu mult calm, la o parte…
Și atunci, cum de mai îndrăznim noi oare să-I cerem binecuvântarea, mila și protecția Sa, atâta timp cât noi îi cerem să ne lase în pace? Sunt multe voci care exprimă refuzul orelor de religie în școală, fapt ce a condus la transformarea orei de religie în disciplină opțională, fiind la un pas de a fi scoasă de tot din programa școlară. Că doar nu este bine să audă copiii expresii ca: să  nu furi, să nu ucizi, să-ți iubești aproapele ca pe tine însuți, etc. Ba, mai mult, tinerii este nevoie să  fie învățați cum să facă dragoste încă de timpuriu cum că ar fi sănătos pentru organism, să-și trăiască viața privată cum vor, eliberați de acordul părinților, atâta timp cât își fac treaba la școală sau la slujba lor. Apoi, industria show–businessului  spune: hai să facem show-uri TV și  filme care să promoveze îndepărtarea de Dumnezeu, violența și sexul ilicit, să înregistrăm melodii care să încurajeze violurile, drogurile, crimele, sinuciderea și temele satanice. Iar noi spunem că nu este decât entertainment-amuzament, care nu are efecte adverse, astfel încât totul merge înainte.
După toate acestea, ne întrebăm mirați și speriați de ce copiii noștri nu au conștiință, de ce nu sunt capabili să distingă binele de rău, de ce nu îi deranjează ura față de străini, față de colegii de clasă sau față de ei înșiși. Probabil că, dacă am avea o gândire lucidă, ne-am da seama de ce. Pentru că totul se reduce la faptul că ceea ce vei semăna aceea vei și culege.
Noi Îi spunem lui Dumnezeu: Doamne, de ce nu ai salvat-o pe acea fetiță ucisă de tatăl ei vitreg? Iar Dumnezeu nu are ce să răspundă decât: Eu am fost alungat din familia și din viața  voastră, nu puteam fi acolo. Cum puteam fi Eu acolo, când voi mi-ați spus să plec din școlile și din casele voastre?
Și atunci, nu este ciudat cum oamenii îl disprețuiesc pe Dumnezeu, iar apoi se întreabă cu naivitate de ce totul merge tot mai rău? Nu este ciudat cum de credem tot ceea ce scrie presa, iar noi ne îndoim de ceea ce spune Sfânta Scriptură? Nu este ciudat cum de unii pot spune: da, eu cred în Dumnezeu, dar de fapt îl urmează pe Satana, care se știe că, la rândul lui, crede și el în Dumnezeu? Nu este ciudat cum ne repezim să judecăm, dar nu ne place să fim judecați. Nu este ciudat cum de se pot trimite atâtea mesaje deocheate, cu multă repeziciune, dar, atunci când vrei să trimiți mesaje privindu-L pe Dumnezeu, oamenii se gândesc de două ori înainte de a le trimite și altora? Nu este ciudat cum unii oameni vor să ajungă în ceruri, deși nu cred, nu gândesc, nu spun sau nu vor să  facă nimic din ceea ce scrie în Noul Testament?

Nu este ciudat cum de mă îngrijorează mai mult ceea ce cred oamenii despre mine și mai puțin ceea ce crede și știe Dumnezeu despre mine?
Oare ce am putea crede?