Calea, Adevărul şi Viaţa / Biserica și Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Este un fapt bine ştiut că preoţii români – ortodocşi şi uniţi – din teritoriile intracarpatice au îndeplinit un rol vital nu numai în viaţa morală şi culturală a credincioşilor lor, ci chiar şi în viaţa politică-naţională românească. Biserica era singura instituţie naţională a româ­nilor transilvăneni şi ca atare condu­cătorul ei a devenit, de fapt, şi conducă­torul lor naţional.
În lipsa altor conducători naţionali, a devenit ceva obişnuit pentru Curtea din Viena şi pentru Guvernul Transilvaniei ca să trateze toate problemele care interesau pe români numai cu episcopii uniţi de la Blaj, iar din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi cu cei ortodocşi de la Sibiu, considerându-i ca adevăraţi conducători naţionali. Acelaşi rol îl îndeplineau – în „tractele” lor – protopopii, iar în sate preoţii parohi.
Aşa se explică prezenţa episcopilor, a protopopilor şi a preoţilor parohi în frământările anilor 1848-1849, când, potrivit unei îndelungate tradiţii, pe de-o parte, românii i-au considerat drept conducătorii lor fireşti, iar pe de altă parte, revoluţionarii maghiari i-au considerat duşmani şi instigatori împotriva revoluţiei maghiare. Clerul român, ca parte componentă a intelectualităţii, a avut un rol hotărâtor în formularea programului revoluţionar naţional şi social românesc, în organizarea mişcării, în lupta de apărare a revoluţiei pe plan mi­litar, în organizarea administrativă a Transilvaniei ca ţară românească. Clerul şi tinerii teologi au făcut legătura între „inteligenţă” şi masele rurale, spre care au vehiculat lozincile revoluţiei şi le-au antrenat în mişcarea revoluţionară,
fur­nizând şi cadre pentru organismele mi­litare revoluţionare şi pentru noua ad­ministraţie românească.

Slujitorii Bisericii strămoşeşti au fost mereu alături de credincioşi, de păstoriţii lor. Ei au fost prezenţi în luptele duse de poporul nostru pentru independenta naţională. Clerul a fost prezent şi în marile evenimente ale anilor 1821, 1848, 1859, 1877, 1907 şi 1916-1918.
Mulţi slujitori ai Bisericii au militat, prin cuvânt şi mai ales prin faptă, pentru realizarea unităţii noastre de stat. Cu­noscutul luptător pentru drepturile po­porului român, preotul Vasile Luca­ciu, a trecut în ţara mamă împreună cu Octa­vian Goga, încă din 1914, desfăşurând o intensă acţiune pentru intrarea României în război, alături de puterile Antantei, fiind ales, tot atunci, preşedinte al Ligii culturale. În anul 1917 a fost trimis de Guvernul român, împreună cu preotul Ioan Moţa din Orăştie şi cu ziaristul Va­sile Stoica, în America, iar de acolo a ple­cat singur la Paris, pentru a face pro­pa­gan­dă în favoarea revendicărilor româneşti.
Propaganda naţională era sprijinită şi de periodicele bisericeşti: „Telegraful Ro­mân” de la Sibiu, „Biserica şi Şcoala” de la Arad, „Foaia Diecezană” de la Caran­se­beş, „Unirea” de la Blaj, la care se adau­gă şi „Gazeta Poporului” de la Si­biu, condusă de profesorii teologi: Nico­lae Bălan, Silviu Dragomir şi Ioan Broşu.

Se poate observa foarte clar că fiecare obiectiv politic realizat de români a fost sprijinit de Biserica Ortodoxă Română, ea fiind alături de statul naţional românesc în demersurile acestuia de unitate şi propăşire. Anul 1918 a reprezentat în istoria poporului nostru anul marilor sale realizări pe tărâm naţional, încununarea victorioasă a unui lung şir de aşteptări şi de renunţări, de lupte şi de sacrificii pentru un crez, pentru un ideal: desăvârşirea statului naţional unitar. Înfăptuitorul Marii Uniri din 1918 a fost poporul român, iar Biserica Ortodoxă Română a contribuit la înfăptuirea acestui ideal naţional.