Calea, Adevărul şi Viaţa / Au refuzat Adevărul

Nici cel mai înverşunat antisemit nu poate contesta poporului evreu calitatea pe care Dumnezeu i-o hărăzise în cadrul iconomiei mântuirii, şi anume, aceea de popor ales. Chestiunea ţine de domeniul evidenţei istorice, iar a încerca să o negi, înseamnă să-L negi pe Dumnezeu însuşi şi să-I conteşti opţiunea.
Aşadar, poporul evreu a fost ales de Dumnezeu ca să fie moştenitorul unui le­gământ sfânt: „de vei face toate câte îţi poruncesc şi de vei păzi legământul Meu, îmi veţi fi popor ales dintre toate popoarele, că al Meu este pământul, iar voi îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt” (Ieşire 23,22), iar faptul respectiv este recunoscut atât de evrei cât şi de creştini.
Însă, dacă poporul evreu a fost ales de Dumnezeu, este pentru că avea de în­deplinit o misiune anume, şi nicidecum datorită unor calităţi prin care se deosebea de alte popoare, ci în virtutea unui scop rânduit de Dumnezeu, Cel care „le creează pe toate, fiecare cu scopul său” (Pilde 16,4).
Prin urmare, care era scopul pe care Dumnezeu l-a încredinţat poporului ales în istoria mântuirii neamului omenesc? El rezultă chiar din conţinutul legă­mân­tului încheiat între Dumnezeu şi poporul ales, şi constituie, de altfel, miezul întregii chestiuni. Este adevărat că evreii au fost aleşi să fie poporul lui Dumnezeu şi că alegerea a fost consfinţită printr-un legământ sfânt, însă, ca finalitate, legă­mântul stipula ca, prin intermediul lor, darurile ce decurgeau din această bine­cuvântare să se reverse asupra tuturor neamurilor: „te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare… şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului” (Facere 12, 2-3). Cu alte cuvinte, Dumnezeu ho­tărâse, în sfatul Său de taină, ca mântuirea neamului omenesc căzut în păcat să vină prin şi din acest popor.
Pentru a-şi îndeplini misiunea încredin­ţată, poporul evreu trebuia să se păstreze la înălţimea alegerii divine, şi nu se poate spune că nu s-a străduit, numai că, în loc să se menţină în sensul misiunii încredinţate lor de către Dumnezeu, aceea de a fi călăuză spre limanul mântuirii pentru toate popoarele, evreii s-au îndepărtat cu timpul de acest sens primordial. Cu cât descindem mai mult în istorie şi ne apropiem de vremurile când trebuia să vină Mesia, se observă o tot mai accentuată tendinţă de izolare a e­vrei­lor de celelalte popoare, ajungându-se la un radicalism care a făcut apropierea uno­ra de alţii din ce în ce mai anevoioasă.
Însăşi imaginea lui Mesia, a Cărui venire în istorie trebuia să corespundă cu „pli­nirea vremii” (Galateni 4,4), îşi dimi­nuează trăsăturile originare, iar El a ajuns dintr-un Mântuitor religios al tuturor neamurilor, doar imaginea unui simplu eli­berator politic al poporului evreu.
Între mulţumirea de a fi dus la bun sfârşit misiunea sacră încredinţată lor de Dum­ne­zeu şi încrâncenarea de a se fereca într-o iluzie, evreii au ales să rămână victimele unui vis lipsit de orice suport şi finalitate. Pe adevăratul Mesia L-au ucis, luându-şi, în faţa lui Dumnezeu şi a pos­te­rităţii,  răspunderea asupra celei mai abo­­minabile crime: „sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27,25).
Au refuzat Adevărul şi au preferat să se ­încrânceneze în aşteptarea unui Mesia care va să vină într-un viitor lipsit de consistenţă şi Care să le redea orgolioasa lor pretenţie de stăpâni ai lumii.