Calea, adevărul și viața. Atitudinea față de păcătoși

Ne apropiem de Duminica Fiului risipitor. Ce fiu risipitor aparte va fi fost acesta încât să i se consacre o duminică în an?!
Mai întâi trebuie să precizăm un fapt. Risipitorul nu este un personaj real. Aceasta schimbă oarecum perspectiva, deși nu foarte mult. Fie din viață, fie din cărți, reali sau fictivi, „eroii” care ni se impun atenției sunt pozitivi sau negativi, cerând același tratament chiar dacă sunt fictivi.
Fiul risipitor, despre care pomenim acum, este eroul unei povestiri a Mântuitorului, eroul unei parabole, parabolă din care este bine să tragem câteva învățături.
Mântuitorul tocmai avusese o discuție aprinsă cu cărturarii și fariseii pe drumul dinspre Galileea spre Iudeea. Se străduise să-i convingă că trebuie să fie cu bu­năvoință față de păcătoșii care se întorc prin pocăință. Mulți păcă­toși și vameși Îl urmau și Îl ascultau. Cărturarii și fariseii nu-i puteau suferi alături de ei pe aceș­tia. Cârteau mereu (Luca 1,1-2). Mântuitorul le va fi spus cărturarilor și fariseilor: Oameni buni, nu e important să îi ții la distanță și să îi pedepsești pe păcătoși, potrivit cu păcatele lor; important e să îi faci să se întoarcă de la păcat la îndreptare. Important este să îi schimbi în interior. Nu e important doar să îi judeci. Așa ceva e ușor și comod. Important e să îi faci să își înțeleagă greșelile și să nu le mai facă.

Nu e important să îi ții în starea în care sunt, făcându-le rău pentru rău. Important este să îi faci din răi, buni. Degeaba îi pedep­sești dacă nu faci din ei oameni mai buni. Dumnezeu aceasta voiește. Dumnezeu se bucură când primește mărturisirea unei greșeli, nu când pedepsește.
Cărturarii și fariseii nu înțelegeau aceasta. Erau drepți și credeau că Dumnezeu trebuie să-i țină și să-i prețuiască numai pe ei. Păcătoșii trebuiau repudiați. Păcatul „drep­ților” era că se uitau urât la păcătoși, crezând că au dreptul să îi judece pe păcătoși. Din dilema dreptate-iertare, dreptate-bunătate, ei ies foarte ușor: aleg întotdeauna dreptatea. Să se facă drep­tate după adevăr. Folosindu-se, de asemenea, noțiuni care sunt la cea mai mare cinste în morală, ei par imbatabili.
Parcă, majoritatea dintre noi suntem adeseori în situații asemănătoare. Dacă prindem o fărâmă de dreptate de partea noastră o ținem sus și tare, strigând: să se facă dreptate! Cine ar putea fi împotriva dreptății? Nici măsura creș­tină nu este împotriva dreptății. Însă, în situații umane, măsura creștină mai cunoaște și alte căi de ieșire. Aceste căi sunt cele ale omeniei. Un drept este îndreptățit să ceară dreptate împotriva unui păcătos. Dar dacă s-ar inversa rolurile? Dacă dreptul ar fi în locul păcătosului, cum ar dori să fie tratat? După dreptate sau, dacă este posibil, cu milă, cu înțele­ge­re, eventual cu iertare, cu bunătate?
În acest caz ar interveni apelul la omenie. Din postura de om care a greșit, și cum nu este om fără de greșeală, dreptul de dinainte nu ar mai gândi la fel. S-ar bucura să fie iertat. O bucurie pe care din postura de drept nici nu a putut-o întrezări, ca să o aprobe, ca să o mijlocească. Din postura de om care a greșit, iertarea tatălui din Parabolă i se pare un miracol binevenit. Din postura dreptului, i se pare o nedreptate, când cei care au greșit sunt alții.

Principala învățătură pe care o putem scoate din întâmplarea povestită de Mântuitorul Hristos este aceea că orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă. Orice întoarcere însoțită de căință este primită de Dumnezeu și are binecuvântarea iertării tuturor greșelilor. Acesta este înțelesul curent al parabolei, înțelesul ei practic și adevărat.