Calea, Adevărul şi Viaţa / Ascultare şi libertate

Despre ascultare s-ar putea scrie cărţi întregi, fără să se poată epuiza, întrucât întinderea temei este atât de mare şi adâncimea ei este atât de profundă. Termenul, precum se ştie, este, îndeosebi, specific vieţii monahale, însă aceasta nu înseamnă că ascultarea nu poate fi aplicată şi în alte situaţii (viaţa de familie, viaţa în cadrul obştilor mai mari, care sunt satul, oraşul, provincia sau ţara).

Într-un sens mai larg, ascultarea se face însă către cel care este mai în vârstă, mai vechi în mănăstire sau în călugărie, sau cu rang mai mare în ierarhia sacramentală sau în cea monahală. În primul rând şi întotdeauna ascultarea se face însă către episcopul locului.

Monahismul este una din formele libertăţii creştine de a trăi viaţa în Hristos. Episcopul asigură creştinilor această libertate, dându-le tuturor încredinţarea că oricare cale au ales, duce la mântuire, dacă respectă poruncile, şi la desăvârşire, dacă printr-o disciplină anume, cum este viaţa monahală, ajunge încă de aici să guste roadele ostenelilor pentru Împărăţia Cerurilor.

Ascultarea în mănăstiri are regulile ei, dar dincolo de reguli are o semnificaţie de o mare profunzime, ea făcând parte din asceza pe care şi-o impun cei care vor să se desăvârşească. Ea este unul din instrumentele desăvârşirii, cu o veche tradiţie în viaţa duhovnicească, tradiţie verificată de multe zeci de secole şi dovedită sănătoasă şi eficace, cu condiţia ca ascultarea să fie bine înţeleasă, atât de către cel care porunceşte, cât şi de cel care ascultă, pentru că altfel ea îşi pierde caracterul de asceză şi de virtute.

Aşa cum am spus deja, ascultarea nu este numai o virtute monahală. În sensurile ei adânci ea este o virtute care se cere fiecărui creştin. Evident, nu în aceleaşi forme ca în viaţa monahală, dar nu esenţial diferite. Ascultarea fiind în primul rând disciplină, este tot atât de necesară în familie ca într-o viaţă de obşte.

Înţelegerea între soţi, în familie, presupune o ascultare reciprocă şi o disciplină care face din doi, unul, realizând o simfonie perfectă, un duet. Când nu este aşa, este un duel, iar rezultatele sunt dezastruoase. Ascultarea copiilor faţă de părinţi este ca ascultarea monahilor faţă de stareţi. Muncile în familia tradiţională sunt comune, foloasele de asemenea, fiecare întrând firesc într-o disciplină care le creează drepturi, întotdeauna în avans, cât sunt mici, dar apoi şi datorii faţă de mica obşte familială.

În familie, ascultarea nu este o simplă disciplină exterioară, doar o formă de convieţuire socială, impusă de traiul în comun, ci ea are un conţinut care poate însemna şi o formă de viaţă şi rânduială spirituală. Poate fi o şcoală morală, un instrument de educaţie creştină, o înaintare, o cucerire a unei personalităţi de un anumit fel, corespunzător idealului creştin.

Ascultarea din familie este mai uşoară decât cea din obştile monahale. Este mai uşoară pentru că, într-un anumit sens, este mai firească. Rudenia de sânge cheamă prin ea însăşi la relaţii strânse, pe când rudenia spirituală, din monahism, se formează mai greu.

Totuşi ambele ascultări, atât cea monahală cât şi cea laică, au o trăsătură comună foarte importantă, aceasta deoarece prima caracteristică a ascultării trebuie să fie ceea ce ar părea a fi tocmai contrariul ei, adică libertatea. Ascultarea îşi are valoarea ei deosebită în faptul că este liber asumată, liber acceptată, liber consimţită, liber trăită. Eu mă pun sub ascultare, nu altcineva mă supune. Eu îmi aleg pe cel pe care mă va îndruma, eu îmi aleg cealaltă jumătate cu care voi trăi frumoasa viaţă de familie.