Calea, Adevărul şi Viaţa. Actualitatea și folosul Rugăciunii Sf. Efrem Sirul

După rugăciunea „Tatăl nostru”, un adevărat poem divin care rezumă în cele mai simple și cuprinzătoare cuvinte, raporturile noastre cu Dumnezeu și cu semenii, putem realiza că, deși imnografia ortodoxă este de o bogăție care sfidează orice încercare de selecție, totuși Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate fi considerată printre cele care ar putea candida la primul loc. Ea este o Filocalie în miniatură, valabilă în aceeași măsură pentru monahi și pentru mireni, pentru bărbați și pentru femei, pentru tineri și pentru bătrâni, pentru oricine din orice parte a pământului, de pe orice treaptă de cultură și civilizație, pentru creștinii de toate confesiunile. Rugăciunea are următoarea alcătuire:

„Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie slugii Tale.
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi cunosc greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.”

Rugăciunea nu este altceva decât un cod al bunei cuviințe, al vieții cu sens creator, al prețuirii muncii, al răspunderii pentru felul cum te integrezi în societate, al modestiei și al smereniei, al cumpătării și al stăpânirii de sine, al pocăinței și al înțelegerii și iertării greșelilor altora, al schimbării inimii și cugetului, fără de care postul și întreaga perioadă a postului nu ar însemna nimic. Nu se spune ce și când să mănânci, sau să nu mănânci, lăsând acestea la hotărârea fiecăruia, a Bisericii și a duhovnicului. Se arată ce trebuie să obții. Dacă nu le-ai obținut pe acestea, vor fi fiind bune abținerile de la hrană bogată și metaniile, însă toate rămân ca o pornire spre o țintă la care n-ai ajuns, deși te-ai ostenit. Rămân ca o „râvnă fără pricepere” (Rom. 10,2), deci și fără plată.

Prin cuvintele pe care le rostim, ne sprijinim rugăciunea pe smerenia recunoașterii neputinței noastre de a ne lupta singuri cu cele rele, cerând ajutorul să ne luptăm cu duhul trândăviei, cu duhul grijii de multe, cu duhul iubirii de stăpânire și să luptăm împotriva duhului grăirii în deșert.
 De toate aceste duhuri rele, creștinul cere să fie apărat. „Nu mi-l da mie” – se roagă – pe nici unul din aceste duhuri. Apără-mă de ele. Nu mă lăsa ispitit de ele. Și cere în schimb, duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, adică îngeri care să-i lucreze gândurile și simțirile în așa fel, încât să se poată apăra de duhurile rele care îl asaltează.

Câte taine ale sufletului nu cunoaște acest Sfânt Efrem din Siria! Și cât de adevărat ne pune să ni le dezvăluim noi înșine! Ce savant manual de psihologie în cele câteva propoziții ale acestei rugăciuni! Ne umblă prin suflet ca printr-o cămară căreia îi cunoaște toate ascunzișurile. Și ne simțim bine. Ne ajută. Și ne oferă mij­locul de a o ne-o curăți, găsind cuvintele cele mai simple, dar și cele mai adânci, cele mai pline de har, căpătând valențe noi, așa cum sunt puse unele lângă altele, în stare să ne înmoaie inimile, să ne cuprindă și să ne smerească mințile, să ne arunce în genunchi - întrucât rugăciunea se rostește cu metanii - într-o supremă prosternare, care înseamnă în același timp micimea și mărimea noastră, căderea în înălțarea noastră, intrarea în adâncul din noi, în care sălăș­luiește Dumnezeu „cel binecuvântat în vecii vecilor”, precum și sfârșește Sfântul Efrem sublima și neperechea lui rugăciune.