Calea, Adevărul şi Viaţa. Actualitatea pildei semănătorului

Mântuitorul nostru Iisus Hristos și-a ales ucenicii nu dintre înțelepții veacului acestuia, nici dintre cei de neam nobil, nici dintre cei bogați sau dintre cei cu bun renume, ci dintre pescari, tâmplari, săraci și oameni necultivați, pentru a arăta tuturor că nici lipsurile, nici igno­ranța, nici simplitatea și nimic altceva dintre unele acestea nu sunt piedică pentru zidirea virtuților și pentru cunoaș­terea cuvintelor dumnezeiești și ale tainelor duhului. Ba, chiar mai mult, și cel lipsit, mai sărac și mai simplu dintre oameni, dacă arată dorință pentru întoarcerea firească spre bu­nă­tate, poate nu numai să cunoască învățătura dumnezeiască, ba chiar să devină el însuși învățător pentru alții, prin darul lui Dumnezeu.
Însă, cele care cu adevărat ne îm­piedică de la cunoașterea și de la însușirea învățăturilor duhovnicești este numai lenea și nepăsarea noas­tră, precum și grija exagerată pentru lucrurile vieții de aici și pentru cele trecătoare, de unde vine și faptul că nu avem nici timp, nici loc pentru ascultarea, cugetarea și memorarea celor auzite, nefăcându-ne apoi griji pentru cele viitoare și veșnice.

Dacă ne facem timp pentru pilda semănătorului, dintru început vom găsi scris: „Ieșit-a Semănătorul (Acela) să semene sămânța Sa” (Luca 8,5), iar dacă ne punem întrebarea „Care este această sămânță?”, răspunsul este că această sămânță reprezintă cuvântul învățăturii, graiurile vieții celei veșnice, poruncile nemuririi, vestirea Învierii, Evanghelia Împărăției cerurilor. Iar toate acestea sunt ale Lui, ale lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat fiind, are această sămânță proprie a vieții veșnice de la Sine însuși și El însuși este pururea Semănătorul. Iar vremea potrivită unei astfel de semănături este întreaga viață a fiecărui om în parte.
Unde trebuie semănată această sămânță? În inimile oamenilor, care sunt țarinile, care sunt primitoarele semințelor celor duhovnicești. Dintre acestea sunt unele care cad pe cale; acestea sunt călcate în picioare și bătătorite de gândurile cele rele, de patimi și de uneltirile diavolilor. Altele cad în loc pietros; unele ca acestea din pricina micimii sufle­tești și împietririi inimii nu pot să ajungă la maturitatea desăvârşirii lor, a semințelor învățăturii și nici nu pot să rodească rod spre viața cea veșnică. Altele cad pe pământ mă­răcinos, din cauză că au drept roadă câștiguri, bogății și desfătări vreme­l­nice și toate cele care izvorăsc din acestea. Iar altele, în sfârșit cad în pământul bun, adică în acei oameni care au suflet bun și voință bună, primesc cu dragoste cuvântul învă­țăturii, fără să se abată din cale, păzindu-l cu răbdare, rămânând statornici întru cele auzite, lepădând bogățiile, plăcerile, viața aceasta trecătoare și aducând roadă.
Cugetând la cele spuse ne putem întreba în care din cele patru categorii ne aflăm? Câți facem parte din cea de-a patra categorie? Câți suntem capabili să renunțăm la mândria noastră, la dorința de îmbogățire și stăpânire, la desfătările și plăcerile lumești, pentru a ne putea apropia mai mult de Dumnezeu?

Dacă ne vom pune aceste întrebări și vom arăta în toată fapta roade vrednice de pocăință, fiecare încercând să se întoarcă de la cele rele ale lui, să învețe să vorbească și să facă toate după buna cuviință, atunci vom fi gata a primi sămânța ce­rească a cuvântului vieții și vom realiza că apropiindu-ne tot mai mult de cer vom fi mult mai liberi, iar prețul tuturor lucrurilor pământești va fi în scădere.