Calea, Adevărul șă Viața / Cinstirea Crucii – o evlavie ce nu se cuvine a renunța la ea

Nu sunt deloc utile discuțiile contradictorii cu aceia care practică o altă credință decât cea ortodoxă. La urma urmei, fiecare este liber a crede ce vrea, să meargă pe ce cale vrea și îl îndeamnă conștiința, urmând, așa cum e normal, a-și asuma răspunderea alegerii făcute, întrucât învățătura Mântuitorului Hristos chiar pe aceste două entități se întemeiază: pe libertatea deplină a persoanei și pe întreaga răspundere în ziua Judecății de pe urmă.

Însă, cu părere de rău, se constată că frații noștri de altă credință stau departe de o minunată realitate, săvârșind o mare greșeală.

Despre Cruce se afirmă, sub o formă sau alta, că a fost un simplu mijloc de tortură și ucidere, pe care nu are rost a-l proslăvi și venera, trecându-se ușor peste preînchipuirile din Vechiul Testament (Iacov proptit în toiagul său și binecuvântându-și fiii, armata isrealiteană biruitoare numai atâta vreme cât Moise sta cu brațele întinse, susținut de doi oameni, unul de-a dreapta și altul de-a stanga). La ce bun să ne închinam unui instrument de chinuire și executare a tâlharilor, folosit de romani și iudei? Astfel, Crucea este înlăturată din casele de rugăciune și din viața duhovnicească a fraților noștri de altă credință.

Procedează greșit, renunțând la un bun și puternic sprijin. Crucea, pentru Hristos, nu e un simplu și degradant instrument de tortură și moarte. E Sfânta Cruce stropită și sfințită de preacuratul Sânge al Mântuitorului nostru. E Altar de jertfă, e locul sacru al suferinței Celui Nevinovat, al Răscumpărării omenirii și al ruperii zapisului ce apasă asupra noastră de la Adam încoace. Pe Cruce S-a săvârșit Cel care, ascultând porunca Tatălui și pentru a noastră mântuire, S-a deșertat pe Sine de a Sa dumnezeire și a primit moartea. Pe Cruce s-a săvârșit o slujbă și o jertfă și un act de reașezare a omenirii în situația ei de necorupție originară, deschizându-se pentru toți porțile Raiului.

Diavolul Îl cunoaște pe Dumnezeu chiar mai bine decât noi. Crede în existența lui Dumnezeu, numai că nu dorește să Îi împlinească voia, încercând pe cât mai mulți dintre noi să ne atragă, prin meșteșug viclean, de partea sa. Un lucru este cert: faptul că diavolul nu credea că Fiul lui Dumnezeu, după Întrupare, se va jertfi pentru neamul omenesc. Or, răstignirea și moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos l-a dărâmat total pe diavol, iar însemnarea noastră cu Sfânta Cruce nu face altceva decât să-l trimită pe diavol la evenimentul care l-a dărâmat. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel corintenilor: „propovăduirea Crucii este o nebunie pentru cei care sunt pe calea pierzării, dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Umilința Crucii este dovada cea mai limpede și mai puternică a totalității și seriozității Întrupării Fiului lui Dumnezeu. O Întrupare a divinității care acceptă complet condiția omenească. Domnul Iisus Hristos a ținut să cunoască în deplină realitate condiția umană în forma ei maximală, exasperată. Adevărul adevărat, Capătul nopții. Iar noi să dăm uitării și să trecem neatenți pe lângă acest fapt de iubire e de neînchipuit! Câtă nedreptate, împietrire și dispreț din partea noastră poate fi să ne înfrățim cu toți aceia care treceau pe dealul Căpățânii și râdeau sarcastic!

Apoi, „Crucea, geometric și simbolic vorbind, este semnul întretăierii celor două planuri, este unirea dintre spiritual și material, este metafora dublei noastre naturi: duhovnicească și pământeană. Ea ne rezumă, ne recapitulează, ne reprezintă grafic și cardinal, ne expune în dubla – paradoxala, perpendiculara, fundamentala – noastră solemnă și derizorie situație de făptură care deopotrivă ține de lume și de cer.” (Nicolae Steinhardt – Dăruind vei dobândi)

Scoaterea lemnului Crucii din locașurile de cult creștin, evitarea facerii semnului Sfintei Cruci, tăcerea în jurul jertfei supreme nu sunt altceva decât dovezi de mare nerecunoștință, de ipocrizie istorică și de o dorință de a uita finalitatea vieții pământești a lui Hristos, Care neîncetat și în diverse prilejuri S-a referit la moartea de care avea să aibă parte