CĂDEREA ROMEI

La 6 mai 1527, trupele imperiale au luat cu asalt Roma. Charles de Bourbon a căzut în timpul asediului şi mercenarii lui, rămaşi ca niciodată fără şef, s-au dedat la un jaf rămas memorabil pentru nenorocirea pe care a provocat-o. Crime, violuri şi tot felul de acte de vandalism au fost catastrofale pentru Roma renascentistă, care a pierdut şi numeroase opere de artă, distruse de mercenari.

Papa Clement al VII-lea, al cărui pontificat a început în 1523, s-a dovedit total neinspirat în hăţişurile politicii internaţionale. Şi-a început în stil mare pontificatul, încercând să instaureze o pace universală prin încheierea unor tratate cu regii Franţei, Spaniei şi Angliei. Apoi a început să oscileze între o alianţă cu regale Franţei Francisc I şi cel al Spaniei, Carol al V-lea, care era, în acelaşi timp şi împărat al Imperiului romano-german.

În cele din urmă, papa a ales tabăra franceză, cu toate că regele Spaniei a trimis o delegaţie la Roma, încercând să-l câştige de partea sa pe Clement al VII-lea. Papa şi-a menţinut poziţia filofranceză şi i-a trimis împăratului o scrisoare justificativă a poziţiei sale, după care s-a lansat într-o investivă împotriva împăratului. Pe bună dreptate, aceasta a fost prea mult pentru cel mai puternic suveran al momentului. În septembrie 1526, Carol a V-lea i-a adus papei o serie de acuzaţii violente, denumindu-l “lup” şi nu “păstor”, şi ameninţând cu convocarea unui conciliu ecumenic pentru dezbaterea problemelor legate de luteranism.

În aceeaşi lună, cardinalul Pompeo Colonna, bazându-se pe nemulţumirile Curiei faţă de acţiunile papei şi vrând să-şi dovedească sprijinul faţă de poziţia imperială, a trimis o trupă de mercenari la Roma. Cartierul Vaticanului a fost jefuit şi întregul oraş a căzut în mâinile cardinalului. Papa a trebuit să cedeze, umilindu-se printr-un armistiţiu care ar fi trebuit să ducă la readucerea Statului pontifical în tabăra imperială. Pompeo Colonna s-a retras netulburat spre Napoli, dar, scăpat de asediu, Clement al VII-lea a reluat ostilităţile, cucerind câteva castele fortificate ale acestuia şi destituindu-l din toate funcţiile.

Din acest moment, papa n-a mai putut să evite alinierea la politica filofranceză, în anul următor trezindu-se singur, fără nici un aliat, în faţa ameninţării trupelor imperiale care se îndreptau spre Roma. Din cauza nestatorniciei sale, Clement al VII-lea a fost obligat să suporte toate consecinţele.

Trupele imperiale, indisciplinate, pe care nici măcar comandantul lor, Charles de Bourbon, nu le mai putea ţine în frâu, s-au aruncat asupra oraşului, lacome de pradă. Papa a numit în grabă şase noi cardinali, care şi-au plătit destul de scump numirea, iar suma obţinută a fost trimisă de urgenţă lui Charles de Bourbon, fără ca acest gest să reuşească să întoarcă din drum trupele imperiale.

Înainte ca trupele imperiale să intre în Roma, în jurul lui Carol al V-lea a fost agitată ideea de a folosi forţa militară pentru a-l constrânge pe papă să convoace consiliul. Acest proiect nu a fost realizat, dar de acum înainte ideea unui conciliu care să pună capăt schismei protestante şi să răspundă totodată la cele mai justificate cerinţe de reformă a dominat minţile multor oameni. În această nouă atmosferă, Gloria epocii lui Leon al X-lea părea dintr-o dată îndepărtată şi ştearsă.

La 6 mai 1527, imperialii au luat cu asalt Roma. Trupele asediatoare erau formate din”fantassini” italieni, “tercios” spanioli şi “landsknechts” germani. Primul val al atacatorilor a fost respins de apărătorii oraşului. Al doilea atac a avut aceeaşi soartă. Charles de Bourbon a descălecat şi a preluat personal comanda celui de-al treilea asalt, dar un foc de archebuză i-a zdrobit stomacul, conetabilul murind la scurt timp după aceea.

Comanda trupelor imperiale a fost preluată de prinţul Philibert de Orania. Un nou atac violent al asediatorilor a avut efect. Superioritatea zdrobitoare a mercenarilor şi-a spus cuvântul. Apărătorii au fost depăşiţi numeric, decimaţi şi, înspăimântaţi de violenţa şi cruzimea atacului, au fugit de pe metereze.

Trupele de “landsknechts” ale lui Frundsberg au străpuns zidurile de la Transtevere şi s-au năpustit urlând pe străzile oraşului. Orice rezistenţă serioasă din partea apărătorilor Romei încetase.

Ultimul obstacol în faţa invadatorilor l-a constituit garda elveţiană, dar şi aici superioritatea numeric covârşitoare a spaniolilor a hotărât sfârşitul luptei. Cei mai mulţi dintre elveţieni au murit asigurându-i papei timpul necesar pentru a se refugia în Castelul Sant’ Angelo.

În castelul-fortificaţie, alături de Papă, s-au refugiat mai mulţi cardinali, demnitari ai Curiei şi câteva sute de persoane, clerici şi laici. Charles de Bourbon ceruse 300.000 de ducaţi ca să-şi plătească mercenarii, care luptaseră de mai multe luni fără să-şi primească soldele întârziate. Papa a refuzat să plătească suma cerută şi momentul regretelor sosise.

Câteva cuiburi de rezistenţă au fost lichidate de mercenari, cu maximă cruzime. Peste tot, învinşii au fost măcelăriţi. N-au scăpat de furia mercenarilor nici bătrânii, răniţii, muribunzii sau copiii. Apoi imperialii s-au năpustit ca un nor de lăcuste asupra oraşului însângerat, dar au avut parte de o surpriză de mari proporţii. Drojdia plebei, hoţi, vagabonzi, bandiţi, potenţiali criminali, profitând de absenţa poliţiei municipale, de dezordinea generală, de demoralizarea şi de groaza care îi paraliza pe locuitorii Romei încă în viaţă, au început jefuirea oraşului pe cont propriu.

Jaful s-a dezlănţuit cu o mare furie. Primele atacate au fost casele celor bogaţi. Mercenarii nu luau decât monedele de aur şi pietrele preţioase. Au fost jefuite colierele de diamante, de perle şi de rubine care împodobeau statuile Sfintei Fecioare, potirele şi crucile încrustate cu pietre preţioase din biserici. Jaful a fost însoţit de numeroase crime şi violuri ale tinerelor, adolescenţilor şi călugăriţelor din mănăstirile Romei. Mercenarii, în marea lor majoritate atei, au transformat numeroase biserici în grajduri pentru caii lor. Biserica Sfântul Petru a suferit aceeaşi profanare.

Charles de Bourbon a căzut în timpul asediului şi mercenarii lui, rămaşi ca niciodată fără şef, s-au dedat la un jaf rămas memorabil pentru nenorocirea pe care a provocat-o. Crime, violuri şi tot felul de acte de vandalism au fost catastrofale pentru Roma renascentistă, care a pierdut şi numeroase opere de artă, distruse de mercenari.

Nu puţini au fost aceia care, logic, au interpretat această nenorocire ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru viaţa scandaloasă dusă de papi şi de ecleziaşti în centrul de putere al creştinismului. A fost, pentru tronul lui Petru, un ultim şi amar avertisment pentru reîntoarcerea la sănătoasele principii evanghelice, pe care reforma luterană, deja mult răspândită, o ceruse cu fermitate.

Rezistenţa papei în Castelul Sant’ Angelo a încetat la 5 iunie. O garnizoană imperială s-a instalat în castel, ţinându-l pe papa Clement al VII-lea prizonier timp de şapte luni. După negocieri îndelungate, la 6 decembrie 1527, a început evacuarea fortăreţei, dar numai după ce papa a plătit o sumă mare de bani. Cu complicitatea unor ofiţeri pe care i-a cumpărat, papa a reuşit să fugă din Roma, prin coridorul “Passeto”, travestit în vânzător ambulant.        

Papa s-a adăpostit o vreme la Orvieto şi, apoi, la Viterbo. Abia în octombrie 1528, papa a reuşit să se întoarcă la Roma, dar oraşul era devastat şi pustiu; pentru a reface totul, a fost nevoie de timp şi, mai ales, de o strategie financiară adecvată, precum şi de o reconciliere urgentă cu Carol al V-lea. Aceasta a venit în iunie 1529, prin tratatul semnat la Barcelona. Cu toată pacea şi în ciuda aparenţelor, relaţiile dintre Clement al VII-lea şi Carol al V-lea nu au purtat niciodată amprenta unei încrederi reciproce. Populaţia Romei a resimţit din plin politica dezastruoasă a papei, fiind supusă unor noi şi împovărătoare dări. 

Devastarea Romei, care astăzi ne apare ca rezultatul unei serii de accidente şi de întâmplări imprevizibile, a apărut în schimb în ochii multora dintre contemporani ca o întâmplare fatală, aproape ca o judecată a lui Dumnezeu şi o manifestare a mâniei divine faţă de corupţia şi de degenerarea Bisericii sale. Faptul că după 1000 de ani de la năvălirea vizigoţilor, tocmai trupele de mercenari luterani ale lui Frundsberg au devastat din nou Cetatea eternă, nu putea să nu apară totodată ca o dovadă a sfâşierii creştinătăţii, ca un avertisment şi un îndemn de a i se pune capăt.

Urmările cuceririi Romei au avut efecte şi în alte oraşe italiene. La Florenţa, patria lui Savonarola, a lui Leon al X-lea şi a papei Clement, contraloviturile politice ale şocului psihologic provocat de memorabilele evenimente din 1527 au fost cele mai puternice şi mai spectaculoase. La vestea prădării Romei, familia Medici a fost alungată, republica a fost din nou instaurată, iar oraşul a cunoscut atmosfera unui nou avânt religios şi republican, ca pe vremea lui Savonarola.

Hristos a fost din nou proclamat domn al oraşului, au fost reînfiinţate “miliţiile” şi, în climatul de exaltare şi de entuziasm colectiv care a străbătut oraşul, grupările populare şi intransigente, ostile oligarhiei marilor familii, au câştigat repede teren. Aventura republicii florentine a fost de scurtă durată.

Clement al VII-lea

Giulio de Medici s-a născut la Florenţa în 1478, fiind fiul lui Giuliano de Medici. Vărul său, papa Leon al X-lea, îl numise mai întâi arhiepiscop al oraşului şi apoi cardinal. Deşi foarte tânăr, a dat dovadă de calităţi deosebite în diplomaţie şi în problemele economice, ca vicecancelar al Bisericii din Roma.

Comportamentul său serios a făcut ca alegerea sa ca papă, sub numele de Clement al VII-lea, să fie salutată cu entuziasm, chiar dacă unele aşteptări au fost destul de curând înşelate, din cauză că s-a dovedit incapabil să rezolve tranşant problemele dificile cărora trebuia să le facă faţă. 

Clement al VII-lea a murit la 25 septembrie 1535 şi a fost înmormântat în Biserica Santa Maria Sopra Minerva, într-un mausoleum proiectat de Antonio da Sangallo, exact în faţa celui al lui Leon al X-lea.