Blestemul bisericii vândute pe o pereche de boi şi transformată în grajd

Lemnul uneia dintre cele mai vechi biserici din Mara­mureş şi din ţară a constituit „cru­cea” unei comunităţi mara­mu­re­şene, fiindu-i totodată blestem şi miracol. Povestea Bisericii din Văleni este povestea dreptăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. O sufe­rinţă care a lăsat urme în destinul satului şi al oamenilor, dar care a constituit totodată temelia credinţei stră­bune pe care n-a putut s-o sfă­râme niciun asupritor. Istoria ei se pierde în negura timpului şi e învăluită în mister.

Scriitorul dr. Nicoară Mihali a reuşit să reînnoade firul poveştii, folosind mai multe surse, care ne poartă printre blesteme, nedreptăţi, suferinţe, pentru ca, în final, să ajungă la minuni:
„Biserica din Văleni este consi­derată a fi cea mai veche biserică de lemn din spațiul Maramureșului, care, din păcate, a avut un destin tra­gic. Inițial, Bise­rica aceasta a apar­ținut Voie­vo­dului Bogdan și se zice că a fost ridicată în 1330 – 1340.  Biserica a fost adusă în Văleni la sfârșitul secolului XVII-lea, după cercetările pe care le face arhitectul Ale­xandru Baboș.
Într-un document bisericesc de la 1900 apare că Biserica din Văleni este reconstruită și sfințită în 1787.

Tradiția spune că un preot originar din Cuhea (actualul Bogdan Vodă) ar fi făcut demersurile ca să se aducă această biserică în satul Văleni. Biserica aceasta, construită în Cuhea, a fost trans­formată în Mănăstire pe Valea Melea­nului, o vale situată între Cuhea și Rozavlea. Ea a fost strămu­tată de fami­lia voievodală în 1373 și a fost, sute de ani, aproape 400 de ani, biserică de mănăstire. În istoria localității Văleni se spune că și ei aveau o biserică foarte veche, cons­truită prin 1250, dar aceasta a fost arsă în 1717, la trecerea tătarilor. Este greu să credem că timp de 70 de ani vălenarii ar fi rămas fără biserică și că, după această perioadă, ar fi fost adusă Biserica din Cuhea. Specialiștii înclină să creadă că biserica veche din Văleni nu a ars la trecerea tătarilor, ci mai târziu, și că doar câțiva ani vălenarii nu au avut biserică, recurgându-se la strămutarea bisericii de pe Valea Meleanului”.

Alexandru Baboș, unul dintre cerce­tătorii care au vrut să scoată la lumină povestea bisericii din Văleni, a avut, de asemenea, un destin interesant: „La Revoluție era în ultimul an la Facultatea de Arhitectură din București. La Mineriada din iunie 1990 a fost bătut crunt de niște securiști îmbrăcați în haine de miner, iar un miner adevărat, care se afla pe scările Universității de Arhitectură, văzându-l bătut și la un pas de moarte, l-a târât într-o toaletă și i-a îngrijit rănile încercând să-l salveze. Se pare că minerul care l-a salvat a fost din Maramureș, iar apoi Alexandru Baboș a venit în Maramureș ca să-și arate recunoștința că este în viață și s-a apucat de o teză de doctorat despre bisericile de lemn. Lucrarea lui de doctorat începe tocmai cu destinul Bisericii din Văleni. Tot Alexandru Baboș spune că au existat două centre de meșteri de bi­serici de lemn în Maramureș: unul pe Valea Izei, în Săliștea, și altul în zona Bârsana – Văleni.
De fapt, de-a lungul timpului, vălenarii s-au ales cu porecla de „iconari”. În Biserica de la Văleni s-a descoperit o icoană făcătoare de minuni, din secolul XIV, iar ea se găsește în momentul de față în Muzeul din Sighetu Marmației.

Aceste școli de meșteri de biserici căutau lemnul și îl făceau să dureze. Întotdeauna tăiau lemnul doar în luna februarie, în lună de iarnă, și îl tăiau noaptea, pe lună plină. Dar nu se grăbeau să-l pună în pereții unei bise­rici, ci îl lăsau la uscat chiar 10 – 20 de ani, după care era prelucrat. De aceea ctitoriile de atunci rezistă și în ziua de azi. Tot cu meșterii din Maramureș, duși de Dragoș Vodă, a fost construită lângă Putna o biserică, în 1346, iar Ștefan cel Mare a mutat-o din calea turcilor și a dus-o în curtea Mănăstirii Putna, unde există și azi. Și aceasta, dar și biserica din Cuhea mutată la Văleni au fost construite din bârne de stejar în „cheotori”, adică îmbinările specifice de la capetele bârnelor”, povesteşte Nicoară Mihali.

Meșterii de biserici aveau pe atunci legi mai drastice decât legile pe care le aveau calfele și breslele din orașe. De exemplu, nu aveau voie să bea decât tisăliţă, considerată o „băutură sacră”. Această băutură se făcea numai în Săptămâna Patimilor: luni se frământa numai din făină de ovăz cu un pic de sare, drojdie și apă. Aluatul se lăsa la dospit până a doua zi. Marți și miercuri se frământa din nou acel aluat, iar în Joia Mare turta acrișoară este pusă la copt după care este împărțită în patru, în semnul Crucii. Fiecare bucată se pune în câte o bărbânță cu apă, și din apa aceea se bea un an de zile, pentru că se produce un fel de bere a maramureșenilor, o băutură răcoritoare puțin carbogazoasă. Această tisăliță era folosită și pentru mâncărurile de post, pentru a da un gust acrișor. Bău­tura aceasta era dusă vara și la cosași, la oamenii de pe câmp, dar era con­siderată în special băutura meșterilor de biserici.

Un alt cercetător care s-a aplecat asupra destinului bisericii din Văleni a fost Victor Brătulescu, care în perioada interbelică a realizat o lucrare monu­mentală  - „Biserici din Maramu­reș”. Dr. Nicoară Mihali explică: „El a fotografiat și a făcut schița bisericii de la Văleni, care pe atunci era în picioare, și care dincolo de faptul că era considerată o bijuterie arhitec­tonică avea o valoare deosebită și prin pictura interioară. Cu toate acestea, ca un fel de blestem, auto­rită­țile locale au vândut această biserică pentru a primi materiale de construcție, pentru că se apucaseră în 1937 să construiască actuala biserică din pia­tră. Astfel că vechea biserică din Văleni a fost vân­dută cu valoarea si­milară unei perechi de boi. Nu dăm numele cumpă­răto­rului și nici al vânzătorilor, pentru că biserica res­pectivă a avut un destin tragic. Biserica avea 14 m lungime și 15 înălțime, cu icoane pe lemn lucrate în tempera de meșteri iscusiți. Pentru construcție s-au folosit bârne de stejar, groase între 35 și 55 cm, bârne finisate cu barda pe toate fețele. Biserica putea găzdui 250 – 300 de credincioși. Legat de biserică exista un pridvor extrem de frumos și încăpător unde se ridicau parastase pentru cei adormiți”.

„Blestemul” bisericii a început din momentul vânzării. O bună bucată de vreme, nimeni nu a vrut să o demoleze: „După ce a fost vândută, timp de 3 ani nimeni nu s-a atins de ea pentru că nu s-a găsit nimeni care să vrea să o de­moleze. Cel care a dat banii pe biserică a găsit la un moment dat pe cineva care a zis că urcă pe ea și începe demolarea. Prima inițiativă a demolării a fost în Săptămâna Patimilor și a eșuat. Pentru că, din senin, s-a pornit un vânt puternic. Muncitorul s-a speriat și a dat banii înapoi și a renunțat la demolare. Cumpărătorul abia după 3 ani, în 1947, a adus niște țigani din afara Maramu­reșului și a demolat-o. Astfel, lemnele din biserică au fost împărțite în trei. O parte au fost duse în satul Cornești și nimeni nu știe ce s-a întâmplat cu ele, cu o parte s-a construit o casă în Văleni, care a ars într-o furtună după ce a fost trăsnită, iar cu a treia parte din biserică s-a construit o șură și un grajd între Călinești și Ocna Șugatag. Dar vitele au refuzat să intre în grajdul respectiv și după cum scrie monografistul localității Văleni, Ioan Godja Ou, care va avea în curând 97 de ani, destinul familiei cumpărătorului acestei biserici a fost unul tragic, deoarece praful și pulberea s-a ales de familia respectivă”.
La inițiativa intelectualilor care au înființat Asociația Culturală „Tiberiu Utan”, a Școlii Generale și a preotului din Văleni s-au strâns lemnele din grajdul respectiv și ce s-a mai găsit iar în curtea bisericii s-a ridicat o bisericuță mai mică, în anul 2005, care se poate vedea și azi la Văleni. Mai mult, din vechea biserică se păstrează Sfânta Masă și Sfântul Chivot. O parte din pictură este destul de bine conservată, și există chiar și câțiva prapori și ușile împărătești.

Celelalte două biserici „contemporane” cu cea din Văleni au avut un destin mai paşnic. Scriitorul Nicoară Mihali spune că: „Tot din vremea construirii bisericii care a avut destin tragic la Văleni, mai există Biserica de la Putna de care am vorbit, iar a treia biserică este cea de la Ieud Deal, construită se pare de același grup de meșteri și considerată, în momentul de față, cea mai veche din Maramureș (1364). Acolo s-a descope­rit prima scriere în limba română: Codicele de la Ieud. La majoritatea bi­sericilor de lemn din Maramureș, din secolele XVI-XVII, se păstrează și azi, în vârf, semiluna. Unii spun că s-a pus semnul semilunei ca să nu fie arse de către păgânii care treceau pe aici. Dar era păstrată și Crucea în vârful bisericii, iar mai jos de ea era semiluna. În esență, cei care au pus semiluna sub cruce au vrut să arate că întotdeauna creștinismul are o superioritate față de păgânitate. Iată cum au reușit să rezolve acest diferend religios. Biseri­cile din Maramureș ne demonstrează că Evul Mediu a fost în zona noastră plin de lumină și credință”.

„Biserica din Văleni este consi­derată a fi cea mai veche biserică de lemn din spațiul Maramureșului, care, din păcate, a avut un destin tra­gic. Inițial, Bise­rica aceasta a apar­ținut Voie­vo­dului Bogdan și se zice că a fost ridicată în 1330 – 1340.  Biserica a fost adusă în Văleni la sfârșitul secolului XVII-lea, după cercetările pe care le face arhitectul Ale­xandru Baboș”.

Dr. Nicoară Mihali