Biserica şi satul românesc maramureșean, ctitori de şcoală

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a pro­clamat anul 2019 drept „Anul omagial al satului românesc al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari”. Şi aceasta nu este întâmplător. Aş menţiona doar trei motive, cu atât mai mult valabile pentru acest colţ de ţară.

1. Satul şi biserica au stat la baza dezvoltării învățământului în limba română în Transilvania şi a 2-a parte a secolului al XIX-lea. Acest fapt a contribuit hotărâtor la ridicarea nivelului de educaţie a obştilor locale, la existenţa unui popor educat şi a unei elite intelectuale, care şi-a asumat destinul propriu în Transilvania, alături de România.

2. Aş sublinia în acelaşi timp sensibilitatea transilvănenilor la valorile satului românesc, rolul jucat de acesta în istoria poporului român. Şi despre lumea satului au vorbit aşa de frumos poeţi şi prozatori precum George Coşbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga sau Liviu Rebreanu. Aş dori să mă refer doar la cuvintele rostite de Liviu Rebreanu în anul 1926 la Năsăud cu prilejul dezvelirii bustului lui Gheorghe Coşbuc: „Coşbuc a făcut o revo­luţie în poezia românească. El a introdus pe ţăranii noştri în poezie, ţărani adevăraţi cu păcate şi calităţi mari, cu dureri şi bucurii, oameni întregi… A făcut un curent, care pe urmă s-a canalizat în marea mişcare sămănătoristă… Bustul din Năsăud are mai mult decât o semnificaţie de admiraţie: e iubirea despre iubire”. Cuvinte de preţuire pentru valorile satului românesc se regăsesc în operele tuturor marilor noştri scriitori, unele abordări urmând a fi expuse în cadrul simpozionului „Spaţiul mioritic şi sufletul românesc”, pe care îl des­chidem astăzi la Fărcaşa.

3. Starea în care se află satul românesc, care îşi revine greu după trau­mele suferite începând cu epoca colectivizării, când valorile tradi­ţionale, hărnicia, munca, au fost distruse, mulţi ţărani gospodari fiind condamnaţi la închisoare pentru vine imaginare. La aceasta se adaugă fenomenul urbanizării, al industrializării şi, mai recent, fenomenul migraţiei.

* * *

Revoluţia din anul 1848 din teritoriile aflate sub stăpânirea Austriei, a condus, în anul 1849, la adoptarea unei constituţii liberale, cu prevederi democratice pentru acele vremuri. Aceasta consfințea printre altele desființarea iobăgiei şi dreptul de proprietate a foştilor iobagi asupra loturilor urbariale. Regimul neo-absolutist instaurat la 31 decembrie 1851, recunoştea aceste drepturi şi totodată încuraja reforme cu caracter economic, social şi cultural. În octombrie 1860 se trece de la regimul neo-absolutist la un sistem de guvernare constitu­ţional, care printre altele garanta libertatea religioasă, precum şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii.
În contextul de mai sus ne vom referi succint la evoluţia şcolarizării în limba română, în Maramureş în această perioadă. În epoca liberală (1849-31.12.1851), principiile de organizare a şcolilor se regăsesc în constituţia din 4 martie 1849. Se urmărea încurajarea învăţămân­tului, şcolile elementare funcţio­nând pe baza principiului con­fe­sional şi finanţate de comuni­tăţile locale, deci de satul românesc. În anul 1850, se elaborează legea privind „Principiile pentru organizarea sistemului de învăţământ din Transilvania”, conform căruia toate şcolile elementare din Ardeal să fie confesionale şi în limba poporului [1].
Pentru a urmări evoluţia modului de şcolarizare a populaţiei româ­neşti, ne vom referi la unele date statistice. În anul 1841, în Transilvania erau 2840 sate, precum şi 1628 de şcoli elementare, dintre care doar 298 (18%) în limba română. Anterior anului 1848, românii din Transilvania aveau cel mai mic procent de persoane şcolarizate. Frecvenţa de şcolari­zare pe confesiuni era de 14% la ortodocşi şi respectiv 8.5% la greco-catolici, în timp ce pentru alte confesiuni era, în general, mai mare de 50%. În anul 1851, dată la care Imperiul Austriac intră în epoca neoabsolutismului, cu toată îmbunătățirea şcolarizării popula­ţiei româneşti existau încă mari disparităţi faţă de alte naţiuni sau confesiuni. O şcoală capitală sau trivială revenea la 431 luterani, 525 reformaţi, 760 romano-catolici, 1738 ortodocşi şi 1748 greco-catolici. Pe naţiuni, o şcoală capi­tală sau trivială revenea la 428 saşi, 571 maghiari şi 1784 români. Frecvenţa şcolară la români era încă slabă (50-60 %), comparativ cu 80% la alte naţiuni.

Date statistice cu privire la evoluţia învățământului în Transilvania evidenţiază o creştere semnificativă a interesului satelor româneşti pentru şcolarizare [2]. În anul şcolar 1864/1865, în spaţiul transilvan erau 1471 şcoli confesionale din care 704 ortodoxe şi 767 gre­co-catolice, numărul acestora crescând pe parcursul a 4 ani la 1565 din care 721 ortodoxe şi 844 greco-catolice. Aceste cifre sunt edificatoare.
Rezultate bune pe linia şcolarizării populaţiei româneşti sunt datorate eforturilor comune ale bisericii şi satului. Rolul bisericii rezidă în abordarea problemelor de educaţie şi disciplină, aspectele materiale privind organizarea şi funcţionarea şcolilor confesionale revenind autorităţilor locale, cu alte cuvinte, satului românesc.
Atât biserica ortodoxă precum şi cea greco-catolică s-au implicat profund în dezvoltarea învăţămân­tului în limba română, în particular, a celui confesional. Atât Mitropo­litul Andrei Şaguna, precum şi Mitro­politul Alexandru Şterca-Şuluţiu emit regulamente privind organizarea şcolilor şi a modului de desfăşurare a activităţii acestora, instrucţiuni pe teme specifice învățământului, adresate protopopilor, ca inspectori districtuali şi preoţilor, ca directori ai unităţilor şcolare, cu privire la ridicarea de şcoli, asigurarea cu personal didactic şi uneori, sprijin financiar [1]. Vorbind despre învăţământul în limba română şi procesul educativ, cu prilejul primei adunări a asocia­ţiei ASTRA, la 28 octombrie/14 noiembrie 1861, Mitropolitul Andrei Şaguna spunea: „Puterea minţii şi a scrisului, ştiinţele şi artele sunt cele care în zilele noastre dau popoarelor tărie şi le asigură viitorul”, iar Timotei Cipariu îl completa, spunând despre limba română: „tezaur dulce ca sărutările măicu­ţelor noastre, când ne aplecăm la sânul lor, tezaur mai scump decât viaţa”.

Rolul preotului în organizarea învăţământului confesional era deosebit de important. Forurile epar­hiale, protopopii, preoţii s-au im­plicat în acţiuni privind asigurarea unor condiţii cât mai bune de şcolarizare, prin construirea de edificii, angajarea învăţătorilor şi acţiuni de convingere a populaţiei pentru a contribui la plata învăţă­torilor şi întreţinerea şcolii sau acţiuni de lămurire a părinţilor ca aceştia să-şi trimită copii la şcoală. Trebuia învinsă mentalitatea tradi­ţională că doar hărnicia, munca câmpului se află în centrul vieţii întregii familii, să convingă părinţii pentru ca aceştia să renunţe la obiceiul de a folosi munca copiilor în gospodărie, să contribuie financiar la ridicarea de şcoli, la susţinerea acestora.
Probleme deosebite în lumea satelor apar mai ales legat de susținerea şcolilor, locuitorii satelor româneşti, în majoritatea situaţiilor fiind săraci. Pentru început, învăţământul s-a desfăşurat de multe ori în localuri închiriate. Apoi s-au cumpărat şi
s-au construit şcoli. Apar şi donaţii făcute de oameni mai înstăriţi.
Ne propunem să analizăm proble­mele menţionate mai sus, în judeţul Maramureş, analizând acţiunile pentru ridicarea de şcoli în perioada 1851-1867, precum şi contractele încheiate între comunitățile locale şi învăţători. Sunt, desigur situaţii în care grija pentru şcolarizarea „pruncilor” s-a manifestat încă cu mulţi ani înainte de perioada analizată, precum în comuna Fărcaşa. Astfel, în această comună, în anul 1622, se construieşte o biserică de lemn, cea mai veche din fostul comitat Satu-Mare, iar în anul 1878, o biserică de piatră. În anul 1770, în această loca­litate era organizat un învăţământ în limba română, învăţător fiind Moise Botezan. Populaţia comunei era românească. Statisticile vremii arată că în anul 1900, din cei 1094 locuitori, 90% erau români, pentru ca în anul 1909, toţi sunt români. Aş menţiona că la şcoala cu limba de predare maghiară, în 1907, învăţau doar 6 elevi [3].
Din cele 240 documente aflate în arhivele bisericeşti (1851-1867), privind acţiunile de şcolarizare în Transilvania, 40 (18%) se referă la Maramureş, arătând interesul deosebit pentru dezvoltarea învăţă­mân­tului în limba română.
Men­ţio­năm totodată că fruntaşii comunităţilor româneşti din Băiuţ şi Strîmbu, în anul 1851, solicită comisarului primar cercual, în virtutea principiului egalităţii naţio­nale, să acorde şcolilor şi bisericilor lor aceleaşi beneficii de care se bucură şcolile şi bisericile romano-catolice [4].
Starea reală a şcolilor nu poate fi înţeleasă fără a evoca realităţile economice şi mentale ale satelor, care le-au creat şi care le susţineau materialiceşte prin propriile puteri. Satele româneşti erau în general mici, luptându-se pentru a supra­vieţui, pentru a-şi asigura de la un an la altul, de la o recoltă la alta o existenţă cu adevărat grea. Locui­torii satelor au făcut însă multe sa­crificii şi şi-au luat de multe ori de la gură pentru a putea construi şcoli şi a asigura funcţionarea lor. Documentele aflate în arhive evidenţiază dăruirea cu care satele se lasă purtate de valul mişcării şcolare generale, înflăcărarea cu care colectivităţile săteşti, mici, sărace, izolate, preiau pe umerii lor povara şcolii. Şi în acest an al satului, ne revine o obli­gaţie morală în a aduce un elogiu satului românesc, care a contribuit din plin la ridicarea nivelului de cultură a naţiunii române de pe aceste meleaguri. Odată pornită, mişcarea şcolară câştigă în amploare, satele contaminându-se une­le de la altele, se iau parcă la întrecere în a înființa şcoli, a angaja dascăli, aşi asuma noile sarcini privind învăţământul.

Documentele aflate în arhive evi­denţiază modul în care au acţio­nat satele din actualul judeţ Maramureş [4]. Școlile pe care le vedem funcţionând, unele cu un trecut mai îndelungat, altele abia aduse la viaţă, prezintă între ele nesfârşite variaţii de la sat la sat. S-au colectat bani de la săteni, astfel încât să fie date în folosinţă şcoli, în particular începând cu anul şcolar 1866, precum în localităţile Remeţi şi Tulgheş (Mireşu Mare, 11.05.1866), Valea Şomcutei şi Pribileşti (Satu Lung, 22.06.1866), Satu Nou şi Tăuţii de Sus (Baia Mare, 23.11.1865), Ferice (Valea Chioarului, 22.06.1866), Giuleşti (23.09.1860), Şurdeşti şi Cetăţele (21.10.1855), Satu Nou (23.11.1855), Handalu Ilbei (comuna Cicârlău, 17.08.1862), Vad (Copalnic Mănăştur, 2.10.1863), Valea Izei (29.04.1858), Cerneşti (13.08.1854) etc. Pentru aceasta, sătenii din Valea Izei, la 29.04.1858 donează drepturile de cârciumărit, iar cei din Cerneşti decid că suma de 2000 florini cu care s-au înscris la împrumutul de stat să se constituie drept o fundaţie şcolară. În satul Budeşti (31.01.1862), învăţătorul Georgiu Pop instituie o fundaţie şcolară şi donează acesteia 300 de florini.
În Iacobeşti (31.08.1866) s-a donat o casă care urma să fie lărgită, iar la Merişor (Tăuţii Măgherăuş), Gheor­ghe Pop donează o casă (9.02.1859), cu condiţia ca să fie anga­jat ca învăţător fiul acestuia.

În unele localităţi precum Fersig (12.06.1860) sau Mogoşeşti (Satu Lung, 22.06.1866) se folosesc drept localuri şcolare, casele parohiale, până la terminarea construcţiei şcolilor. Au fost închiriate locuinţe până la ridicarea unor şcoli, precum la Dăneşti (Mireşu Mare, 10.07. 1861) sau la Curtuiuşu Mare (16.06. 1866), în ultima situaţie aceasta fiind totodată locuinţa învăţătorului.

Documentele privind hotărârile satelor de a construi şcoli au evi­denţiat sprijinul deplin al satului, acestea fiind semnate de un mare număr de locuitori alături de juzi, juraţi, primari, preoţi, precum în Vad (56), Merişor (23), Remeţi şi Tuldeş (15) etc.
Plăţile învăţătorilor nu erau mult mai mari decât a unor umili func­ţionari (slugi domneşti), acestea acoperindu-se din contribuţiile sătenilor. Sumele variază între 60 şi 120 de florini. La acestea se mai adaugă uneori produse (porumb, lemne, pământ în folosinţă sau zile de muncă). Pentru comunele sărace, preferinţele sătenilor se îndreptau spre oamenii din sat, situaţii în care sumele de plată pentru învăţători erau mici.
Analiza contractelor încheiate între învăţători şi comunităţile locale evidenţiază o diversitate de forme de plată a învăţătorilor, majoritatea însă în bani.
Cu 120 de florini pe an sunt plătiţi învăţătorii din Săliştea de Sus (Bondor Ioan) (9.01.1855), Dumbrăviţa (6.05.1857), Şurdeşti şi Cetăţele (21 noiembrie 1855), Poienile Izei (Pop Ştefan) (29.04.1858) sau Prislop (Baia Mare). Comuna Seini, în 1852 plăteşte învăţătorul cu 120 de florini, pentru ca în anul 1854 această sumă să fie mărită. Învăţătorii din Satul Nou de Sus şi Tăuţii de Sus primesc 113 florini (23.11.1855), din Valea Stejarului (Velea Ioan) (18.08.1867) 100 de florini precum şi cei din Valea Stejarului (Valea Izei), iar cei din Suciu de Sus (25 noiembrie 1865) şi Suciu de Jos (10 octombrie 1866) câte 60 florini. La aceste sume se adaugă produse, locuinţe, lemne de foc sau teren în folosinţă.

Învăţătorul din Satul Nou de Sus primeşte în folosinţă un teren de 3 mierţe şi jumătate. În Suciu de Sus, fiecare fum contribuie şi cu o cupă de mălai (41 mierţe).
În satul Şugatag învăţătorul primeşte 1 florin de fiecare casă, folosinţa pământurilor cantonale precum şi fân pentru vitele acestuia (19.04. 1858). Ulterior (30 mai 1863), plata şcolarizării elevilor se face din taxa obligatorie asupra veniturilor din transportul sării (1 creiţar pentru fiecare quintal). Menţionăm că în comuna Seini (15.10.1856), cu prilejul comasării terenurilor, comunitatea locală alocă din pământurile urbariale o sesie la preot, 1/2 sesie la învăţător, iar pentru şcoală un teren de 4 mierţe. Şi toate aceste cheltuieli cu şcolarizarea erau luate de la gura sătenilor şi nu erau puţine.
Referindu-ne la preţurile din acea epocă, un feldru de porumb (45 l) costa 0.8-1 florin, iar cel de grâu, 1.5-2 florini. Un font (0.56 kg) carne de vită se vindea cu 4-5 creiţari, iar cel de porc cu 10-12 creiţari.
În unele înscrisuri sau contracte, nu este menţionată plata învăţătorilor pentru activitățile desfăşurate precum Handalu Ilbei (Cicârlău), învă­ţător Alexandru Cardoş din 1853, Budeşti (George Pop, 2.09.1858), Şurdeşti (comuna Şişeşti, Theodor Lupan, 3.02.1957), Unguraş (comuna Dumbrăviţa 16.10.1955). Se pare că în aceste situaţii au fost reînnoiri de contracte şi ca atare plata se făcea conform cu vechile înscrisuri.
Contractele încheiate între învă­ţători, similar cu cele ce au avut în vedere construcţia şcolilor, erau semnate de un mare număr de săteni alături de autoritățile locale. Spre exemplu Cerneşti (11), Prislop (17), Handalu Ilbei (15), Seini (76), Vad (56), etc. Era angajamentul întregii localităţii [4].
Biserica şi satul, prin tot ce au făcut, şi după cum se vede este remarcabil, au contribuit din plin la ridicarea nivelului de educaţie a obştilor locale, la formarea unei intelectualităţi române de bună calitate [5]. Astfel, după cum s-a văzut în scurt timp la Marea Unire de la 1918, prezenţa unui popor educat care şi-a asumat propriul destin în contextul unei Românii întregite.
O pioasă amintire şi omagiu tuturor celor care şi-au asumat în condiţii vitrege procesul de edu­caţie, satului românesc, anonimii noştri înaintaşi, percepuţi ca întemeietori de şcoli, întreaga comunitate sătească pentru efortul lor, la ridicarea nivelului cultural al populaţiei româneşti, preoţilor pentru rolul avut în îndrumarea învăţământului, ca directori ai şcolilor confesionale.
Încheierea compromisului dualist austro-ungar, a inaugurat o pe­rioadă dificilă pentru şcolile româ­neşti, guvernele maghiare în­cer­când dezrădăcinarea spiri­tuală a româ­nilor din Transilvania, în special după anul 1870. Şi intelectualitatea formată în perioada de avânt a învăţământului în limba română, populaţia satelor a reacţionat, prin nenumărate acţiuni, Memorandumul din 1892 constituindu-se ca un punct de reper.

Referinţe:

1. E. Burzo, Rolul şcolilor confesio­nale în dezvoltarea intelectualităţii maramureşene în volumul Cultură şi Civilizaţie Românească în Maramureş, Ediţia Risoprint, Cluj-Napoca, 2016, p. 81-87
2. Șerban Polverejan, Contribuţii statistice privind secolele româneşti în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, Cumidava (II), 161, 1986
3. Teodor Ardelean (coordonator), File de Cronică, Baia Mare, 2016
4. Simion Retegan, Satul Românesc din Transilvania, ctitor de şcoală, Echinocțiu, Cluj-Napoca, 1994
5. Dumitru Suciu, Anuarul Institutului de Istorie Gh. Bariţiu, Tom XVIII, 165, 2008.