Biblioteca de idei / Unirea din suflete

Am intrat în Anul Centenar. Va crește densitatea actelor evenimențiale, iar uneori, probabil, vor fi botezate ca „evenimente” și acele activități, care, deși nu produc modificări pozitive în starea de vibrație, încearcă să se plieze pe „ordinea de zi” a acestui „veac de unitate”. Vor fi, așadar, și formule oportuniste pentru că, așa cum s-au dezvoltat etnobussinesul sau spectacolele din piețe, tot așa a intrat în scenă, în programe așa-zis culturale, o anumită volubilitate negativă, parte din războiul existențial actual în care se face negoț intens pe seama sufletelor debusolate.
E nevoie, așadar, de o ștachetă pentru denominare și de o matrice pentru interpretare. Nu tot ce va fi „festiv” va fi și fast și nu tot ce va defila pe scene va crea emoție adevărată. Cine va măsura toate acestea și cine va face trierea nu știu, dar sunt convins că veacul care va veni va fi mai lucid!
Cred, de asemenea, că sunt mult mai importante acele „întâlniri cu istoria”, în care auditoriul participă in actu. Trimit imaginația cititorilor acestei „tablete” spre acele momente din copilăria noastră școlară în care interpretam în fața părinților și colegilor scenete gen „Moș Ioan Roată și Unirea”. Conferințele pu­blice, spre a nu aluneca, în „sterilitate” trebuie să fie mai eliberate de rigori științifice și mai încărcate de lumini re­velatoare. Ar fi ceea ce a devenit în mediile elevate lectio magistralis, în format de discurs scurt, omogen, exact, dar îmbrăcat în haina smereniei academice. Este vorba de a lăsa în activitate sau chiar de o provoca și acest al șaselea simț, care decelează ce e bine și ce nu, ce se potrivește și ce se „împotrivește”, ce e sfânt și ce e murdărit, ce e lumină și ce e întuneric… Căci sedimentarea în oameni a evenimentelor trăite sau asumate cognitiv nu e un proces ușor și nici foarte vizibil. Seamănă mai mult cu o „cur­ge­re” specială a vremurilor în trăirea par­ticulară. Altfel spus, precum din peșteri Timpul ne privește cu orgoliul celor câțiva centimetri de stalactite sau stalagmite la mii de ani, tot astfel viața neamului nostru a lăsat urme foarte „fine”,
uneori greu perceptibile, care trebuie respectate cu sfințenie.
Cred că cel mai mare câștig al acestui an ar fi cultivarea sentimentului „unității” în fiecare dintre noi. Dar și că cel mai mare pericol, dincolo de formalism, pragmatism sau oportunism, este dat de modificarea și resetarea fasciculelor lu­minoase. La scara istoriei se vede, după o vreme, că un an întunecat și încărcat de mult rău social, cum a fost 1917, a deschis drumul spre cele mai frumoase orizonturi ale neamului. Astăzi, însă, am ajuns să nu mai simțim nu doar dife­rențele dintre lumini și umbre, dar și să considerăm de prea multe ori că întune­ricul este singura lumină acceptată!
Dacă vom reuși fiecare în parte să auzim murmurul pământului natal și vibrația sufletelor celorlalți concetățeni ajunse în stare de rezonanță, suntem pe drumul cel bun al „unirii din suflete”!